ICCJ. Decizia nr. 123/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 123/2005
Dosar nr. 52/2005
Şedinţa publică din 16 mai 2005
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Petiţionarul B.T. a solicitat, la data de 16 martie 1998, să fie efectuate cercetări faţă de membrii unui complet de judecată de la Curtea de Apel Ploieşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), imputându-le faptul că prin Decizia pronunţată în dosarul nr. 5826/1997, nu au respectat dispoziţiile Codului civil, referitoare la convenţii, iar în cuprinsul acesteia s-au făcut referiri necorespunzătoare adevărului cu privire la atitudinea sa în legătură cu efectuarea unei expertize.
Prin rezoluţia procurorului din 22 aprilie 1998, emisă în dosarul nr. 178/P/1998 al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, constatându-se că nu există indicii privind săvârşirea faptelor reclamate, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
La data de 25 ianuarie 2002, petiţionarul B.T. s-a adresat Curţii Supreme de Justiţie, cu plângere penală împotriva judecătorilor G.N., M.V. şi E.D., prin care s-a susţinut că aceştia au săvârşit, prin pronunţarea deciziei adoptate în dosarul nr. 5896/1997, infracţiunile prevăzute de art. 246 şi 289 C. pen., menţionând, totodată, că a făcut plângere şi la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin încheierea nr. 11 din 14 martie 2002, a respins plângerea, ca inadmisibilă, cu motivarea că petiţionarul nu a parcurs toate etapele premergătoare obligatorii, deoarece nu s-a adresat, mai întâi, cu plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, la procurorul şef ierarhic superior celui care a emis această rezoluţie.
Împotriva încheierii, petiţionarul a declarat recurs, formulând un singur motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Curtea Supremă de Justiţie, în complet format din 9 judecători, prin Decizia nr. 105 din 7 octombrie 2002, a respins recursul, ca nefondat, cu motivarea că din examinarea actelor dosarului nu rezultă temeiuri care să justifice infirmarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror.
Învederându-se că din criticile formulate de petiţionar reiese că judecătorii la care s-a referit, au fost reclamaţi pentru modul în care şi-au îndeplinit atribuţiile în cadrul completului de judecată ce a soluţionat dosarul în care el era interesat, s-a subliniat că o atare activitate nu este susceptibilă de a fi examinată, decât în cadrul căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti, iar nu prin chemarea judecătorilor respectivi să răspundă penal pentru soluţia ce au pronunţat-o.
S-a mai relevat că petiţionarul nici nu s-a plâns procurorului ierarhic superior procurorului care a emis rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, aşa cum se prevede prin art. 278 C. proc. pen.
La data de 30 iunie 2004, petiţionarul B.T. a formulat plângere prin care a solicitat condamnarea judecătorilor care au pronunţat Decizia menţionată, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, învederând că motivarea din considerentul în care se relevă că el nu s-a adresat procurorului ierarhic superior celui care a emis rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, constituie un abuz de drept.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 200 din 7 septembrie 2004, a respins plângerea, ca inadmisibilă, învederând că aspectele referitoare la motivarea deciziei, ce fac obiectul sesizării din cuprinsul plângerii, nu pot constitui temei pentru reţinerea răspunderii penale a judecătorilor.
Petiţionarul B.T. a declarat recurs împotriva sentinţei, susţinând, în esenţă, că aceasta este nelegală şi netemeinică, deoarece persoanele împotriva cărora s-a plâns, nu au fost citate de prima instanţă, iar aprecierea că modul cum s-a motivat Decizia, nu poate constitui temei pentru o eventuală răspundere penală a magistraţilor, contravine prevederilor din Constituţia României.
Recursul nu este fondat.
În adevăr, în raport cu reglementările Codului de procedură penală, necitarea unei părţi poate fi invocată, în vederea anulării actului, numai de către partea lezată, prin neîndeplinirea corectă a procedurii de citare, iar nu şi de partea adversă, care nu a fost prejudiciată.
Pe de altă parte, aprecierea făcută prin sentinţă, cu privire la efectele juridice ale unui considerent dintr-o hotărâre, care nu este susceptibil, prin el însuşi, să fie considerat ca act de încălcare a legii penale, nu poate avea relevanţa ce i se atribuie de către recurent, cât timp valoarea considerentului respectiv este determinată numai de succesiunea argumentelor folosite în justificarea soluţiei adoptate.
În consecinţă, fiind neîntemeiate criticile formulate şi cum din examinarea sentinţei în ansamblu nu se constată existenţa vreunui caz de casare susceptibil de a fi luat în considerare din oficiu, urmează a se dispune respingerea recursului, ca nefondat şi a-l obliga pe petiţionar să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul B.T. împotriva sentinţei nr. 200 din 7 septembrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petiţionar să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 122/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 124/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
