ICCJ. Decizia nr. 125/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 125/2004
Dosar nr. 44/2004
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 21 iulie 2003, petentul M.I. a adresat o plângere Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, solicitând cercetarea judecătorilor A.M. şi C.Ş. de la Curtea de Apel Craiova, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, constând în aceea că magistraţii menţionaţi şi-au încălcat atribuţiile de serviciu, cu ocazia soluţionării dosarului civil nr. 1865/2003, iar soluţia pronunţată a fost de natură a leza interesele petentului.
Prin rezoluţia nr. 531/P/2003 din 26 august 2003, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale, faţă de judecătorii C.Ş. şi A.M., pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), apreciind că faptele sesizate nu sunt de natură penală.
Plângerea formulată de M.I., împotriva rezoluţiei menţionate, a fost respinsă, ca nefondată, prin rezoluţia nr. 46853/8163/2003 din 25 septembrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
În motivarea acestei din urmă rezoluţii, s-a reţinut că, urmare verificărilor efectuate, s-a constatat că judecătorii C.Ş. şi A.M., de la Curtea de Apel Craiova, au soluţionat dosarul nr. 1865/2003, în care M.I. era parte, fără a săvârşi nici o faptă de natură penală.
S-a mai reţinut că, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile nemulţumite pot exercita căile de atac prevăzute de legea procesuală, ceea ce petentul a şi făcut, formulând un memoriu pentru declararea unui recurs în anulare.
După primirea acestei din urmă soluţii, M.I. a formulat plângere la secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, fără a formula nici o critică.
Prin sentinţa nr. 10 din 16 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată, reţinând că, din dosar, nu rezultă probe care să conducă la concluzia că cei doi judecători ar fi comis vreo infracţiune.
Împotriva sentinţei menţionate, petentul M.I. a declarat recurs, formulând următoarele critici:
1.- Judecarea plângerii a avut loc în lipsa sa, deşi a încunoştiinţat instanţa că este bolnav şi nu se poate prezenta la termenul din 16 ianuarie 2004.
2.- Instanţa nu s-a pronunţat asupra faptelor săvârşite de judecătorii C.Ş. şi A.M.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Cu referire la prima critică, se constată că aceasta este neîntemeiată, din actele dosarului nerezultând că petentul ar fi încunoştiinţat instanţa de judecată, cu privire la imposibilitatea prezentării la termenul fixat pentru judecarea plângerii şi, în raport de această împrejurare, că ar fi solicitat amânarea judecării cauzei la alt termen.
Cu referire la cea de a doua critică, este de reţinut că plângerea adresată instanţei de judecată competente, prin care persoana nemulţumită de modul în care a fost soluţionată în cadrul Ministerului Public plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., are natura juridică a unei căi de atac şi vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Această plângere, de natură a da eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, învesteşte instanţa cu examinarea legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei atacate.
Cum, această cale de atac nu a fost reglementată printr-o procedură specială, soluţionarea plângerii este supusă regimului căilor ordinare de atac şi, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc, în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală pentru acestea.
Rezultă, aşadar, cu evidenţă, că instanţa de judecată sesizată cu plângerea menţionată nu este învestită cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv examinarea efectuării actelor premergătoare şi, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale penale.
În cauză, atât plângerea formulată, cât şi recursul declarat, împotriva sentinţei pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu judecarea plângerii petentului M.I., nu vizează legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, sub aspectul menţionat.
Or, extinderea acestei căi de atac la situaţii neavute în vedere de legea procesuală penală, cu referire la activitatea de judecată, apare ca o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. pen., rezultă că singurul temei al răspunderii penale este infracţiunea.
Prin alin. (1) al aceluiaşi articol, s-a stabilit că infracţiunea este acea faptă care constituie o manifestare umană în sfera relaţiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.
Ca atare, când fapta nu constituie infracţiune, nu există temei al angajării răspunderii penale.
În raport de textele legale menţionate, se poate conchide că nu există infracţiune, dacă o persoană nu a vătămat sau nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârşită cu vinovăţie, una din valorile ocrotite de legea penală.
În cauză, prin plângerea adresată instanţei de judecată, împotriva rezoluţiei organului de urmărire penală de neîncepere a urmăririi penale, petentul nu a invocat efectuarea actelor de urmărire, cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale.
Pe de altă parte, prin plângerea adresată organului de urmărire penală, petentul nu a sesizat fapte întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. proc. pen., ci a dat expresie nemulţumirii sale, privitoare la modul de soluţionare a unor cereri formulate într-un proces civil.
Or, în raport de dispoziţiile legii procesuale civile, eventualele greşeli de judecată sau de ordin procedural fac obiectul controlului judecătoresc şi sunt remediate prin soluţionarea căilor de atac exercitate de partea interesată, în condiţiile legal prevăzute.
Ca atare, chiar reale dacă ar fi, greşelile invocate de petent sunt remediabile în condiţiile legii procesuale civile, pe de o parte şi, pe de altă parte, în raport de dispoziţiile penale citate, nu pot atragerea răspunderea penală a judecătorilor care au soluţionat cauza civilă.
De altfel, aşa cum rezultă din actele dosarului, petentul a folosit căile prevăzute de legea procesuală civilă, formulând un memoriu pentru declararea unui recurs în anulare.
Aşadar, constatând că în cauză nu se probează existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, neconstatate ca urmare a neîndeplinirii legale a urmării penale, în mod legal, prima instanţă a respins plângerea petentului, ca nefondată.
Ca atare, sentinţa atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul M.I., ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va obliga pe recurent să plătească statului, potrivit dispozitivului, cheltuieli judiciare în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de petentul M.I., împotriva sentinţei nr. 10 din 16 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Obligă recurentul să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 124/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 126/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
