ICCJ. Decizia nr. 127/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 127/2011
Dosar nr.10044/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1515 din 12 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petentului L.I. împotriva rezoluţiei nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală. A fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la date de 25 mai 2010, persoana vătămată L.I., a înaintat Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 1168/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formulată în condiţiile art. 2781 alin. (2) C. proc. pen. formându-se dosarul nr. 4720/1/2010.
La data de 16 iunie 2010, persoana vătămată L.I. a înaintat o nouă plângere instanţei de judecată, înregistrată sub nr. 5491/1/2010 ca urmare a comunicării rezoluţiei nr. 4127/1947/II/2/2010 prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică i-a respins ca neîntemeiată plângerea formulată împotriva rezoluţiei nr. 1168/P/2009, petiţionarul arătând că înţelege să atace ambele rezoluţii, solicitând, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor M.E. – sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., S.V.V. -, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 248 C. pen., art. 266 alin. (2) C. pen. şi S.T.M. – sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Persoana vătămată a criticat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind nelegală întrucât procurorul nu a valorificat şi nu a evaluat corespunzător dovezile existente la dosarul cauzei şi din care rezultă vinovăţia procurorilor M.E. şi S.V.V. în a-i face promisiuni inculpatului S.M.T. cu privire la obţinerea unui tratament juridic preferenţial (jumătate din pedeapsă) cu condiţia acuzării judecătorului L.I. de săvârşirea infracţiunii de luare de mită, faptă pentru care acesta din urmă a şi fost arestat şi condamnat.
Totodată, persoana vătămată a susţinut că procurorul S.V.V. a încălcat dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. pen. şi art. 4 din Ordonanţa nr. 128/1998, cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa persoanei vătămate la data de 30 mai 2008, ridicând sume de bani care nu aveau legătură cu cauza, consemnându-le în mod greşit la CEC Bank şi neemiţându-i chitanţele şi recipisele originale, luând măsura indisponibilizării apartamentului proprietatea personală a petiţionarului în mod nejustificat.
S-a mai arătat de către petent că procurorul S.V.V. a folosit în mod abuziv fondurile speciale destinate descoperirii infracţiunilor de corupţie, permiţându-i inculpatului S.T.M. să dispună de aceste sume, 10.000 Euro fiind investiţi în ţigări de contrabandă sub pretextul că vor ajunge în posesia petiţionarului persoană vătămată; deşi a doua tranşă din fondurile speciale se afla în posesia membrilor familiei S., procurorul S.V.V. a omis cu bună – ştiinţă efectuarea unei percheziţii domiciliare la locuinţa unde se aflau sumele de bani.
Petentul a arătat că inculpatul S.T.M. a făcut afirmaţii mincinoase în şedinţele de judecată din 15 octombrie 2008 şi 8 aprilie 2009, acest lucru fiind în opinia sa dovedit de declaraţiile sale anterioare şi de contractele de împrumut cu garanţie imobiliară dintre susnumit , soţia sa şi Banca T.
În susţinerea plângerii, persoana vătămată a depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri în copie: rezoluţiile nr. 1168/P/2009 şi nr. 4127/1947/II/2/2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dovezi de comunicare şi de primire ale acestora, declaraţiile lui S.C., S.T.M., proces-verbal de efectuare a percheziţiei domiciliare din 30 mai 2008, Ordonanţa nr. 128/1998, chitanţe emise de CEC Bank, citaţia din 23 aprilie 2010 emisă în dosarul nr. 3449/1/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi acţiunea petiţionarului în această cauză, extras de carte funciară pentru informare.
La termenul de judecată din 12 octombrie 2010, Înalta Curte a dispus conexarea cauzei ce forma obiectul dosarului nr. 5491/1/2010 la dosarul nr. 4720/1/2010, având în vedere identitatea de cauză, obiect şi părţi.
Judecând plângerea formulată de persoana vătămată L.I., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a verificat rezoluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constatând următoarele:
Persoana vătămată L.I. a formulat plângere penală care a făcut obiectul dosarului penal nr. 1168/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva făptuitorilor:
- S.T.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) întrucât, în dosarul penal nr. 5314/1/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la termenele de judecată din 15 octombrie 2008 şi 8 aprilie 2009, cu prilejul audierii sale în calitate de inculpat, a făcut declaraţii necorespunzătoare adevărului, cu consecinţe în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei inculpatului L.I. în raport de infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată [art. 254 alin. (2) C. pen.];
- M.E., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru săvârşirea infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă prevăzută şi pedepsită de art. 266 alin. (2) C. pen., constând în faptul că l-ar fi contactat pe inculpatul S.T.M., în timp ce se afla în penitenciar, promiţându-i punerea în libertate şi reducerea pedepsei în schimbul cooperării sale în respectiva cauză;
- S.V.V., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru săvârşirea infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzute şi pedepsite de art. 266 alin. (2) C. pen., art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 248 C. pen., întrucât ar fi întrebuinţat promisiuni privind reducerea pedepsei pentru a-l determina pe S.T.M. să formuleze declaraţii împotriva inculpatului L.I. şi a uzat de suma de 25.000 Euro din fondul parchetului susmenţionat contrar dispoziţiilor legale.
Din examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză a rezultat că L.I., judecător în cadrul Tribunalului Arad, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 43/P/2008 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constând în aceea că la data de 14 mai 2008, a pretins denunţătorului M.S. suma de 30.000 Euro prin intermediul lui S.T.M., sumă din care a primit 25.000 Euro, în scopul de a pronunţa o soluţie favorabilă denunţătorului.
S.T.M. a fost trimis în judecată pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită descrisă mai sus.
În timpul cercetării judecătoreşti, inculpatul S.T.M. a recunoscut săvârşirea faptei, revenind asupra declaraţiilor date în timpul urmăririi penale cu motivaţia (demonstrată cu înscrisuri provenind de la L.I. şi pe care acesta a recunoscut că le-a scris) că a fost supus unor presiuni din partea inculpatului L.I. în scopul susţinerii unei anumite situaţii de fapt şi strategii de apărare, fiind influenţat în acelaşi sens şi de către apărătorul ales care asigura asistenţa juridică ambilor inculpaţi.
În acest context s-a explicat şi susţinerea inculpatului S.T.M. din timpul urmăririi penale (declaraţia din 4 iulie 2008) potrivit căreia procurorul S.V.V. i-ar fi promis reducerea pedepsei la jumătate dacă îl acuză pe judecător, susţinere neconfirmată de vreo probă şi asupra căreia autorul său a dat explicaţiile arătate mai sus.
Cu privire la activitatea desfăşurată de procurorul S.V.V. în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 43/P/2008 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, s-a reţinut că acesta a respectat dispoziţiile art. 261 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 78/2000, folosirea investigatorilor sub acoperire fiind facultativă, astfel că remiterea sumelor de bani denunţătorului printr-o altă modalitate, fiind făcută în interesul anchetei, nu a excedat cadrului legal.
În ceea ce priveşte susţinerea că suma de 25.000 Euro nu ar fi ajuns la L.I., ci ar fi fost însuşită de S.T.M., s-a constatat că în cauză nu există nicio dovadă în sprijinul acesteia, dimpotrivă, materialul probator şi situaţia de fapt stabilită în sarcina celor doi inculpaţi reţinând în mod definitiv însuşirea acestei sume de bani, în două tranşe, de către judecătorul L.I.
Măsurile asiguratorii dispuse de procuror în timpul urmăririi penale au avut în vedere recuperarea sumei folosite din fondul pentru constatarea infracţiunilor de corupţie, sumă care nu a mai fost găsită, iar aceste măsuri au fost menţinute de instanţa de judecată prin sentinţa penală nr. 1114 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 782 din 19 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători.
Cu privire la procurorul de şedinţă al acestei cauze, M.E., din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat date şi indicii cu privire la existenţa faptei sesizate – prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen.
Aşa cum s-a arătat în considerentele ţinând de conduita procesuală a inculpatului S.T.M., acesta şi-a motivat şi dovedit revenirea la declaraţiile date în cursul urmăririi penale, iar depoziţiile sale din faza cercetării judecătoreşti s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză şi au stat la baza stabilirii adevăratei situaţii de fapt şi a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare atât a sa, cât şi a inculpatului L.I.
În consecinţă, susţinerile lui S.C.R. cum că S.T.M. i-ar fi relatat că „ procuroarea de caz" i-a făcut promisiuni că în cazul în care va coopera îl va „ pune pe liber sau îi dă jumătate din pedeapsă" sunt lipsite de putere probatorie, nefiind însuşite de Sabău şi nici dovedite cu alte mijloace de probă.
Având în vedere cele arătate mai sus, prin rezoluţia nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) şi (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de M.E., sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., S.V.V., sun aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 266 alin. (2) C. pen., art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 248 C. pen., S.T.M., sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Soluţia a fost verificată de procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică care a respins ca neîntemeiată plângerea persoanei vătămate L.I. formulată în baza art. 278 alin. (1) C. proc. pen., prin rezoluţia nr. 4127/1947/II/2/2010 din 17 mai 2010.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., persoana vătămată L.I. s-a adresat instanţei cu plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale date de procuror.
Prima instanţă cu privire la plângerea formulată de petent potrivit art. 2781 C. proc. pen. a constatat că aceasta este nefondată.
Din examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză, s-a constatat că rezoluţia nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică este legală şi temeinică.
Din verificările efectuate nu au rezultat indicii de săvârşire de către procurorii S.V.V. şi M.E. a infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. sub forma întrebuinţării de promisiuni faţă de inculpatul S.T.M. pentru a-l acuza de luare de mită pe judecătorul L.I.
S-a reţinut că S.T.M. însuşi a negat existenţa acestor promisiuni, iar reţinerea vinovăţiei inculpatului L.I. şi condamnarea sa la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 a avut în vedere întreaga succesiune a declaraţiilor date de complicele S.T.M., care a argumentat şi dovedit modul în care inculpatul L.I. a exercitat presiuni asupra sa în timpul urmării penale pentru a-l determina la un anumit comportament procesual, menit să îl exonereze de răspunderea penală pe judecător.
Susţinerile lui S.C.R. în sensul că S.T.M. i-ar fi făcut cunoscută existenţa acestor promisiuni, în timpul anchetei, din partea procuroarei de caz, au fost negate de însuşi inculpatul S. şi lipsite de valoare probatorie în absenţa oricăror alte dovezi; faptul că inculpatul S.T.M. a revenit asupra declaraţiilor date în cursul urmăririi penale şi a recunoscut faptele comise, arătând în ce a constat activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul L.I., nu constituie infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), adoptarea unei anumite conduite procesuale constituind un element al dreptului la apărare al inculpatului, necenzurat prin prisma infracţiunii arătate, ci doar prin prisma criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Cât priveşte modul în care procurorul S.V.V. şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, instanţa a constatat că în mod corect s-a reţinut că acesta a acţionat în condiţiile legii, fără a urmări, cu ştiinţă, prejudicierea intereselor persoanei vătămate, măsurile asiguratorii dispuse în timpul urmăririi penale fiind menţinute de instanţa de judecată, ca necesare rezolvării legale şi temeinice a cauzei.
S-a concluzionat că neexistând dovezi ale săvârşirii vreunei fapte penale, în mod corect în cauză s-a constatat incidenţa cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorii M.E. şi S.V.V. şi faţă de S.T.M., verificările efectuate fiind suficiente, lămuritoare şi necesare cauzei, neimpunându-se administrarea altor dovezi, neexistând motive de desfiinţare a rezoluţiei atacate şi de trimitere a cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, plângerea petentului fiind respinsă, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o în esenţă, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar (filele 40-43 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, greşita condamnare, datorată unei erori judiciare, declaraţiile mincinoase ale numitului S.T.M. date în faţa instanţei (privind oferirea sumei de 10.000 Euro şi introducerea sumei de 15.000 Euro într-un pachet de ţigări), neurmărirea de către procuror a destinaţiei sumei de 25.000 Euro necesitatea audierii preşedintelui L.S. cu privire la verificările bunurilor petentului din biroul său de la Tribunalul Arad, neefectuarea de către procurorul de caz a percheziţiei la domiciliul numitului S.T.M. din Arad, nelegala ridicare de către procurorul de caz, din locuinţa petentului a unor sume fără legătură cu suma de 25.000 Euro ridicată din fondurile speciale, caracterul real al declaraţiilor martorului S.C.R., necesitatea audierii petentului (solicitarea de audiere fiind menţinută).
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare, admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei procurorului şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor, sub aspectul infracţiunilor ridicate în plângere.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că acesta este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, privind inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate de norma invocată.
În cauza dedusă judecăţii, procurorul sesizat prin plângerea petentului, a efectuat cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, verificările apreciate ca fiind utile cauzei şi, motivat, a reţinut că în speţă este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen., dispunând faţă de intimaţi soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Verificând actele dosarului, se constată că, întemeiat, prima instanţă a menţinut soluţia dispusă de către procuror.
Se reţine, astfel, că intimaţii procurori s-au limitat la a-şi îndeplini prerogativele funcţiei deţinute cu respectarea dispoziţiilor legale şi fără prejudicierea drepturilor petentului, împrejurarea că acesta a fost nemulţumit de măsurile dispuse în cursul urmăririi penale şi al judecăţii şi în final de soluţia de condamnare pronunţată în cauza în care a avut calitatea de inculpat neconstituind dovezi apte a fundamenta concluzia că s-au săvârşit infracţiuni şi trebuie angajată răspunderea penală a intimaţilor.
După cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, modificarea poziţiei procesuale a intimatului S.T.M. prin schimbarea declaraţiilor în faţa instanţei de judecată în cauza în care, alături de petent, a avut calitatea de inculpat, nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi se apreciază de instanţa de judecată prin raportare la ansamblul probelor.
De asemenea, actele premergătoare nu au relevat indicii de comitere a infracţiunii prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. de către intimaţii procurori, susţinerile petentului cu privire la întrebuinţarea de promisiuni faţă de numitul S.T.M. pentru a-l acuza pe petent (în respectiva cauză, coinculpatul său) nefiind dovedite aserţiunile petentului neputând fi primite.
Cu privire la activitatea intimatului procuror S.V.V. se constată că acesta şi-a exercitat legal atribuţiile de serviciu, efectuarea actelor de urmărire penală, interpretarea şi aplicarea legii cauzei instrumentate neputând constitui, prin ele însele, infracţiuni.
De altfel, petentul avea posibilitatea legală de a critica măsurile şi actele procurorilor, apreciate ca nelegale, prin parcurgerea procedurii plângerii, după cum, în cursul judecăţii, avea posibilitatea de a contracara apărările unui coinculpat, prin administrarea de probe şi eventual prin declararea căilor de atac împotriva hotărârii nemulţumitoare, proceduri cărora formularea de plângeri penale nu li se poate substitui, neavând, de altfel, această finalitate.
Aşa fiind, se constată că hotărârea atacată este legală, temeinică şi riguros motivată, prima instanţă dând o evaluare proprie justă materialului dosarului, rezoluţiei atacate, plângerii petentului şi înscrisurilor depuse de către acesta.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Se reţine, sub acest aspect, că motivele de recurs privind, în esenţă, nelegala condamnare a petentului, modul pretins nelegal şi eronat de administrare a probelor de către procuror şi caracterul mincinos al unor declaraţii ale intimatului S.T.M. nu sunt susţinute şi, în parte, exced obiectului cauzei, reprezentat de verificarea soluţiei primei instanţe, pronunţată cu privire la o plângere formulată în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. Aspectele învederate de către recurentul petent se impuneau a fi invocate în cursul procesului penal finalizat prin condamnarea sa, aceasta fiind, pe fond nemulţumirea ce a determinat partea să confere relevanţă penală unor activităţi ce exced în mod evident sferei ilicitului penal.
Criticile şi solicitarea de audiere a unor martori şi a propriei persoane a petentului, nu pot fi primite deoarece, pe de o parte, dispoziţiile art. 224 C. proc. pen. nu instituie în sarcina procurorului obligaţia de realizare a actelor premergătoare apreciate utile de parte, ci pe cele apte a fundamenta soluţia ce urmează a se dispune, ceea ce, în cauză, s-a realizat, iar, pe de altă parte, în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., instanţa nu avea posibilitatea administrării altor probe în afara înscrisurilor, potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul L.I. împotriva sentinţei nr. 1515 din 12 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4720/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 126/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 128/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
