ICCJ. Decizia nr. 128/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 128/2010
Dosar nr.10047/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 914 din 27 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul P.G.G., împotriva rezoluţiei din 10 februarie 2009, dată în dosarul nr. 1182/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rezoluţia din 10 februarie 2009 dată în dosarul nr. 1182/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc. pen., şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de R.J., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi G.C., procuror şef serviciu în cadrul aceleiaşi unităţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 246, C. pen., art. 247 C. pen., art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), art. 264 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât faptele nu există.
În considerentele acestei rezoluţii s-au reţinut următoarele:
La data de 3 august 2009 petiţionarul P.G.G. a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o plângere penală prin care a solicitat să fie efectuate cercetări faţă de magistraţii din cadrul aceleiaşi unităţi de parchet, care au adoptat şi comunicat persoanei vătămate soluţiile în lucrările nr. 4641/2307/VIII/1/2009 şi nr. 4643/2305/VIII/1/2009, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 247 C. pen., art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), art. 264 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Plângerea a format obiectul dosarului nr. 1182/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
În urma cercetărilor efectuate în cauză a reieşit că prin rezoluţiile din 28 mai 2009, procurorul R.J. de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, în temeiul art. 222 C. proc. pen. şi art. 223 C. proc. pen., plângerile înregistrate sub numerele 4641/2307/VIII/1/2009 şi 643/2305/VIII/1/2009, formulate de petiţionarul P.G.G. împotriva procurorului şef secţie M.I., pentru faptul că acesta îi respinsese două plângeri împotriva unor rezoluţii de neîncepere a urmării penale. Adresele de comunicare a soluţiilor au fost semnate pentru procurorul şef adjunct secţie, de către procurorul şef serviciu G.C.
Procurorul R.J., motivând soluţia pronunţată, a reţinut că nu s-a realizat o prezentare clară şi coerentă a situaţiei de fapt, din expunerea realizată de petiţionar nerezultând date şi indicii de natură să conducă la concluzia că au fost săvârşite fapte care să atragă răspunderea penală, materială sau disciplinară a magistratului.
În acest sens s-a motivat că, potrivit art. 681 C. proc. pen., pentru a fi efectuate acte premergătoare faţă de o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni, este necesar ca din actele existente să rezulte elemente de fapt concrete din care, raţional, se poate ajunge la concluzia că în cauză s-a săvârşit o faptă penală.
De asemenea, s-a constatat că plângerea formulată de petiţionar nu este întemeiată întrucât soluţia dispusă de un procuror, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, nu poate fi atacată decât prin exercitarea căilor legale de atac prevăzute de lege; potrivit art. 222 alin. (2) C. proc. pen.
Totodată s-a argumentat că plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă, pentru a forma convingerea că s-a produs cu adevărat o vătămare a intereselor unei persoane, fapt pentru care, trebuie iniţiate cercetări, iar din situaţia de fapt descrisă de petiţionar nu a rezultat o atare situaţie.
În urma cercetărilor efectuate în cauză a mai rezultat că persoana vătămată P.G.G. este de mai muţi ani într-un litigiu cu alţi membri ai familiei sale, susţinând în mod constant că ar fi fost agresat fizic de aceştia din urmă şi că aceştia ar fi folosit fără drept, pentru păşunat, o suprafaţă de teren proprietatea sa. Pe fondul acestei stări conflictuale, persoana vătămată a formulat numeroase plângeri, solicitând efectuarea de cercetări pentru infracţiunea de tentativă de omor.
După primirea unei soluţii nefavorabile asupra fondului cauzei, susnumitul a formulat sesizări penale împotriva tuturor persoanelor implicate în soluţionarea dosarului în care a fost parte, care au pronunţat sau i-au comunicat soluţii ce nu îi sunt favorabile – lucrători de poliţie, procurori care au pronunţat soluţii pe fond, procurori care au soluţionat plângerile împotriva soluţiilor, procurori care au rezolvat plângerile formulate împotriva procurorilor care au soluţionat cauza ori plângerile împotriva soluţiilor date în cauză, asemenea plângeri fiind şi cele formulate împotriva procurorului şef M.I.
În urma analizei actele şi lucrările cauzei, procurorul de caz a apreciat că soluţiile magistratului R.J. date în lucrările nr. 4641/2307/VIII/1/009 şi nr. 4643/2305/VIII/1/2009 sunt conforme cu practica adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (sentinţa penală nr. 653 din 30 martie 2009), petiţionarul indicând o serie de elemente , dintre cele enumerate mai sus pentru admisibilitatea plângerii, referitoare însă la litigiul său cu ceilalţi membri de familie, şi nu la infracţiunile care formează obiectul plângerilor ulterioare, cu privire la care se fac exclusiv aprecieri generice.
În ceea ce priveşte problema subordonării ierarhice, invocată de petiţionar în motivarea plângerii penale, procurorul a motivat că, alături de dispoziţiile imperative care stabilesc competenţa de cercetare a procurorilor de la nivelul curţilor de apel şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în favoarea procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen. combinat cu art. 209 alin. (4) C. proc. pen., potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, privind statutul magistraţilor, procurorii se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii. Totodată, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse, procurorul poate contestata la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.
Totodată, procurorul a apreciat că în realitate, persoana vătămată, prin solicitarea de a fi angajată răspunderea penală a magistraţilor pentru soluţiile adoptate, urmăreşte să îşi creeze o cale de atac suplimentară, alături de cele prevăzute de lege, ceea ce nu este admisibil în legislaţia actuală.
Pentru considerentele anterior prezentate, procurorul a dispus, în temeiul art. 28 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de R.J. procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi G.C., procuror şef serviciu în cadrul aceleiaşi unităţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 247 C. pen., art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), art. 264 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât faptele nu există.
Soluţia a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, prin rezoluţia nr. 2131/1149/II/2/2010 din 30 martie 2010.
Ulterior, la 12 aprilie 2010, petiţionarul P.G.G. a formulat plângere la instanţă împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., arătând că rezoluţia atacată a fost dată în absenţa unei cercetări adecvate, fiind total nemotivată şi cuprinzând fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv aspectul că petiţionarul ar fi rudă cu ciobanii P. din Fedeşti, împotriva cărora a formulat numeroase plângeri penale. A mai arătat că în urma conflictelor cu ciobanii P. a formulat plângeri penale împotriva acestora, însă niciun organ de urmărire penală, de la cele locale (Parchetul de pe lângă Judecătoria Murgeni), până la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a dispus „ să se cerceteze la faţa locului şi să se facă reconstituirea faptei, ci toţi au scris ce a hotărât (propus) poliţia din comuna Epureni"; totodată, petiţionarul a reiterat situaţia de fapt prezentată în plângerea penală iniţială arătând că din 1998 şi până în prezent ciobanii P. din satul Fedeşti, comuna Şuletea, judeţul Vaslui îi fură şi îi distrug pământul proprietate personală şi chiar au încercat să-l omoare, însă organele de urmărire penală locale şi ulterior procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au constatat că a fost o simplă „lovire", fără să se facă cercetări în acest sens.
În cuprinsul plângerii, petiţionarul a invocat şi motivat nelegalitatea rezoluţiei nr. 2131/1149/II/2/2010 din 30 martie 2010, dată de procurorul şef al Secţiei de Urmăririi Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea plângerii formulată petiţionarul P.G.G. în temeiul dispoziţiilor art. 275-278 C. proc. pen.
S-a solicitat admiterea plângerii în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea celor două rezoluţii atacate şi trimiterea cauzei procurorului competent pentru cercetarea infracţiunilor sesizate şi efectuarea unei cercetări la faţa locului, respectiv „la Horga, comuna Epureni, judeţul Vaslui".
Prima instanţă, verificând rezoluţia atacată, conform art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul nr. 1182/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, a reţinut că plângerea formulată de petiţionar nu este fondată.
Faţă de aspectele vizând nelegalitatea rezoluţiei procurorului ierarhic superior, dezvoltate de petiţionar prin plângere, s-a precizat că, potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., plângerea nu poate viza decât rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror la data de 10 februarie 2009 în dosarul nr. 1182/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
S-a reţinut că rezoluţia atacată este temeinică şi legală deoarece analiza întregului material probator administrat în cauză, nu a relevat comiterea de către intimaţii magistraţi a infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi prevăzută de art. 247 C. pen., neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. şi falsul intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), aşa cum pretinde petiţionarul, soluţiile dispuse de aceştia fiind în deplină concordanţă cu legislaţia în vigoare.
S-a constatat că pentru a săvârşi infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este necesar ca funcţionarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos, inacţiunea sau acţiunea care constituie elementul material al faptei şi care a produs vătămări intereselor unor persoane trebuind să fie săvârşite cu vinovăţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voinţă a efectuat acţiunea ori a rămas în pasivitate, şi-a dat seama că acţiunea sau inacţiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.
De asemenea, s-a arătat că infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi presupune îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe diverse temeiuri, iar infracţiunea de neglijenţă în serviciu presupune încălcarea, din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau a unei instituţii de stat sau o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.
S-a concluzionat că faptele reclamate nu se circumscriu elementului material al infracţiunilor de serviciu reclamate, întrucât adresele la care a făcut referire persoana vătămată, sunt întocmite conform normelor procesual penale.
În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a infractorului, reclamată de petiţionar, instanţa a constatat că aceasta presupune ca ajutorul să fie dat unui infractor, adică unei persoane care a săvârşit anterior o infracţiune, cerinţă care este incompatibilă cu o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.
De asemenea, s-a constatat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat indicii în sensul comiterii infracţiunii de fals intelectual, astfel încât rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale este temeinică şi legală şi sub acest aspect.
Analizând materialul probator administrat în cauză, prima instanţă a constatat că, în absenţa probelor şi a unor elemente care să ateste săvârşirea vreunei infracţiuni de către magistraţii R.J. şi G.C., nu se poate considera decât că petiţionarul urmăreşte reexaminarea cauzelor soluţionate de către magistratul M.I., interpretând plângerea penală ca pe o cale de reformare a hotărârilor judecătoreşti dispuse în cauzele penale detaliate în plângerea petiţionarului, însă procedura reglementată de art. 2781 C. proc. pen. a fost concepută de legiuitor ca posibilitatea pe care o are orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, dispuse în timpul urmăririi penale, să facă plângere împotriva acestora, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive.
Raportând conţinutul infracţiunilor reclamate activităţilor desfăşurate de magistraţii intimaţi s-a reţinut că aceştia au efectuat actele procedurale şi au luat măsuri procesuale care se impuneau în rezolvarea cauzelor cu care au fost investiţi, în funcţiile pe care le îndeplinesc, cu respectarea principiilor de stabilitate şi autonomie, potrivit convingerilor lor şi probelor administrate, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 exercitarea dreptului oricărei persoane de a sesiza încălcarea obligaţiilor profesionale ale judecătorilor şi procurorilor, în raporturile cu justiţiabilii, excluzând punerea în discuţie a soluţiilor pronunţate de aceştia, care sunt supuse căilor legale de atac.
Aşa după cum rezultă din economia textelor art. 127 din Constituţia României şi art. 17 din Legea nr. 304/2004, pentru organizare judiciară, modificată, interpretarea şi evaluarea probelor administrate în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti constituie atributul completului de judecată, iar legalitatea şi temeinicia hotărârilor adoptate, inclusiv respectarea de către judecători a prevederilor care reglementează desfăşurarea procesului penal, pot fi verificate numai prin exercitarea căilor de atac stabilite de lege.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat ca nefiind fondate criticile formulate de petiţionar respingând ca nefondată, plângerea formulată de petiţionar.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, în esenţă, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs (filele 12-16 dosar recurs) şi din cererea de recurs, pentru apărarea intimaţilor, neataşarea dosarelor reclamate, neefectuarea de cercetări de către intimaţi şi neindicarea obiectului plângerii (ci doar faptului că aceasta a fost formulată).
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 228 C. proc. pen., începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unor infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen., de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, cu distincţiile reglementate de norma precitată.
În cauza dedusă judecăţii, procurorul cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen. a dispus, în etapa actelor premergătoare, efectuarea verificărilor apreciate ca fiind utile cauzei şi motivat a reţinut incidenţa cazului prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., dispunând, astfel, soluţia de neînceperea a urmăririi penale faţă de intimaţii procurori.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia de netrimitere în judecată dispusă de către procuror şi menţinută este legală şi temeinică. Aceasta, deoarece intimaţii procurori s-au limitat la a-şi exercita legal prerogativele funcţiei deţinute, care presupunea interpretarea şi aplicarea legii unor situaţii concrete, dispunerea unor soluţii şi semnarea unor lucrări, toate aceste activităţi reprezentând expresia exerciţiului normal al funcţiei intimaţilor şi neputând constitui, prin ele însele, infracţiuni, faptele reclamate neexistând, în materialitatea lor.
Se constată că nemulţumirea petentului, pur subiectivă şi nedovedită în concret, nu este aptă a conferi relevanţă penală unor activităţi desfăşurate, spre a antrena angajarea răspunderii penale.
Criticile formulate faţă de anumite soluţii apreciate ca nelegale şi/sau netemeinice de către parte se impuneau a fi formulate prin parcurgerea procedurii de control ierarhic şi judiciar al soluţiilor procurorului, ce nu poate fi completată şi căreia nu i se poate substitui formularea de plângeri penale, care nu sunt apte, de altfel, să aibă o finalitate precum cea urmărită de petent, (de modificare a unor soluţii apreciate negativ de parte).
Se constată, totodată, că prima instanţă a dat o evaluare proprie justă materialului dosarului, rezoluţiei atacate şi plângerii petentului, potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
După cum s-a arătat şi anterior, prima instanţă a devoluat cauza în limitele prevăzute de art. 2781 alin. (1) şi (7) C. proc. pen., reţinând corect obiectul plângerii petentului şi efectuând o analiză şi verificare exhaustivă asupra legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei criticate pe care, în mod just, a apreciat-o ca legală şi temeinică. Convingerea instanţei s-a format pe baza analizei actelor dosarului, a rezoluţiei atacate, a verificărilor efectuate în etapa actelor premergătoare, plângerii petentului şi înscrisurilor depuse, îndestulătoare pentru a se concluziona în sensul că nu existau motive de desfiinţare a soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror, neexistând indicii de comitere, de către intimaţi, a unor fapte din sfera ilicitului penal.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.G.G. împotriva sentinţei nr. 914 din 27 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3175/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 127/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 13/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
