ICCJ. Decizia nr. 120/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 120/2011
Dosar nr.10021/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 191 din 9 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea petentului A.I.; a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin plângerea formulată, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., petentul A.I. domiciliat în Arad, judeţul Arad a cerut efectuarea de cercetări faţă de magistratul procuror M.I. de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 264 C. pen., art. 271 C. pen. şi art. 291 C. pen.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că la data de 13 noiembrie 2009, în temeiul art. 278 C. proc. pen., a înaintat către Ministerul Public o plângere prin care a prezentat infracţiunile săvârşite de magistratul procuror în soluţionarea cauzei cu nr. 16604/3771/VIII/1/2009 al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică şi deoarece nu i s-a comunicat soluţia a formulat plângere la instanţă.
Prima instanţă a apreciat plângerea, ca inadmisibilă având în vedere că din cuprinsul plângerii a rezultat că în cauză nu a fost dispusă neînceperea urmăririi penale, astfel că petentul nu putea uza de instituţia plângerii în faţa judecătorului reglementată de art. 2781 C. proc. pen., iar pe de altă parte plângerea nu poate fi considerată ca greşit îndreptată pentru a fi trimisă organului competent din moment ce însăşi petentul arată că s-a adresat cu plângere penală la data de 13 noiembrie 2009.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs (fila 6 dosar recurs) pentru încălcarea dispoziţiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen., art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 277 C. proc. pen. şi art. 2781 alin. (2) şi (12) C. proc. pen., art. 1200 C. civ., art. 21 alin. (1) din Constituţie, art. 6 din Legea nr. 304/2004, neefectuarea de cercetări cu privire la fondul infracţiunii de omor comisă în forma tentativei, în opinia petentului, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti; s-a solicitat admiterea recursului şi rejudecarea cauzei potrivit legii.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 275 şi următoarele C. proc. pen. împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluţionată potrivit distincţiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 278 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
În materia soluţiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar şi pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen.
Rezultă aşadar că în situaţia în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. şi nici nu sunt incidente alte cazuri de excepţie în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluţie/măsură a procurorului cenzurii instanţei, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a menţiunilor prevăzute expres de dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerinţelor legale privind conţinutul plângerii reprezentând o condiţie de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conţinut precis şi constituind, totodată, o precauţiune împotriva plângerilor neîntemeiate şi a exercitării abuzive a dreptului de petiţionare.
În cauza dedusă analizei petentul a sesizat prima instanţă printr-o cerere neprevăzută de legea procesuală, fiind informă ca plângere penală, deoarece nu cuprindea elementele de conţinut prevăzute de art. 222 C. proc. pen. şi neavând ca obiect una dintre soluţiile de netrimitere în judecată prevăzute de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., spre a deveni incidentă această procedură specială.
Aşa fiind, printr-o justă interpretare a dispoziţiilor legale incidente, prima instanţă a apreciat ca inadmisibilă plângerea petentului, respingând-o, ca atare, pronunţând în aceste limite ale devoluţiunii cauzei (exclusiv şi prioritar cu privire la aspectul admisibilităţii plângerii) o hotărâre legală, temeinică şi riguros motivată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Astfel, pretinsa incidenţă a autorităţii de lucru judecat a altor hotărâri nu poate fi reţinută, deoarece nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor legale, sub acest aspect.
De asemenea, se constată că prima instanţă a procedat la judecarea cauzei cu respectarea prevederilor legale privind incompatibilităţile, petentul neformulând de altfel o cerere de recuzare a magistraţilor consideraţi incompatibili a participa la soluţionarea cauzei.
Dispoziţiile art. 277 C. proc. pen. şi art. 2781 alin. (2) şi (12) C. proc. pen. nu erau incidente în cauză având în vedere obiectul cererii petentului, iar dispoziţiile invocate privind lămurirea cauzei pe bază de probe au fost avute în vedere de instanţă în limitele devoluţiunii, respectiv sub aspectul admisibilităţii plângerii petentului.
Referitor la dreptul la acces la justiţie se constată că prevederea acestuia prin lege nu conferă, de plano, caracter admisibil oricăror cereri adresate instanţelor.
Critica privind pretinsul refuz al instanţei de a cerceta fondul cauzei, nu poate fi primită, deoarece constatarea faptului că instanţa a fost sesizată nelegal, printr-o cerere inadmisibilă, nu a permis antamarea altor aspecte vizând fondul cauzei.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 191 din 9 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 9725/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 12/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 122/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
