ICCJ. Decizia nr. 138/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 138/2004
Dosar nr. 77/2004
Şedinţa de la 29 martie 2004, în Camera de Consiliu
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul din 5 februarie 2002, emis în dosarul nr. 96/P/2001 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, au fost trimişi în judecată:
- inculpata A.E.L. (fiica lui Gh. şi N., născută, la 13 mai 1966, în comuna Leorda, judeţul Botoşani, judecător, fără antecedente penale, domiciliată în Bucureşti, sectorul 3, cu reşedinţa în Bucureşti, sectorul 4) pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen.;
- inculpata L.M. (fiica lui A. şi E., născută, la 25 martie 1952, în comuna Vârfu Câmpului, judeţul Botoşani, avocat, fără antecedente penale, domiciliată în Bucureşti, sectorul 3) pentru săvârşirea a 5 infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 290 C. pen.;
- inculpatul C.C. (fiul lui N. şi V., născut, la 10 august 1954, în comuna Bărbăteşti, judeţul Gorj, asociat firmă, domiciliat în Bucureşti, sectorul 6) pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 290 C. pen.
La termenul de judecată din 15 martie 2002, inculpaţii, invocând dispoziţiile art. 51-52, cu referire la art. 48 lit. d) C. proc. pen., au formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti, care a fost învestită cu soluţionarea cauzei.
Prin încheierea nr. 1518 din 20 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea de recuzare, ca nefondată, motivând că împrejurările invocate de inculpaţi nu constituie cazuri de incompatibilitate în sensul prevederilor legii.
Inculpata A.E.L. a declarat recurs împotriva acestei încheieri.
Recursul a fost respins ca inadmisibil, prin încheierea nr. 1 din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, în complet format din 9 judecători, cu motivarea că încheierea prin care se respinge cererea de recuzare este supusă căilor ordinare de atac, în condiţiile prevăzute de art. 361 alin. (2) şi (3) şi, respectiv, ale art. 3851 C. proc. pen., numai odată cu fondul cauzei, iar nu separat de apelul sau recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei.
A fost invocată şi Decizia nr. 236 din 12 septembrie 2002, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (6) şi ale art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., formulată de inculpată, învederându-se că regula potrivit căreia căile de atac se exercită împotriva încheierilor odată cu hotărârea prin care se soluţionează fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfăşurării procesului penal cu celeritate, ceea ce corespunde cerinţei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca orice cauză să fie soluţionată într-un termen rezonabil.
Prin memoriul înregistrat la data de 26 martie 2004, inculpata a solicitat fixarea unui termen pentru judecarea de către Completul format din 9 judecători a recursului formulat anterior, împotriva încheierii nr. 1518 din 20 martie 2002, relevând că, în prezent, se află în situaţia la care s-a făcut referire prin Decizia nr. 1 din 13 ianuarie 2003, deoarece a declarat recurs împotriva sentinţei prin care cauza a fost soluţionată cauza pe fond, iar recursul său se află în curs de judecată la secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Această cerere de recurs nu este admisibilă.
În adevăr, din examinarea actelor dosarului rezultă că inculpata A.E.L. a fost condamnată, prin sentinţa penală nr. 34 din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la 3 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen., precum şi la 2 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), fiind achitată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârşirea unei alte infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen.
În baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) şi a art. 35 C. pen., s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe, procurorul, inculpata A.E.L., precum şi ceilalţi doi inculpaţi, au declarat recurs, fiind fixat termen la secţia penală a instanţei supreme, în vederea judecării recursurilor, la data de 11 martie 2003.
Judecarea cauzei a fost amânată, succesiv, la 20 mai 2003, la 30 septembrie 2003, la 9 decembrie 2003, la 17 februarie 2004 şi, apoi, la 30 martie 2004.
Solicitând examinarea din nou a recursului declarat împotriva încheierii nr. 1518 din 20 martie 2002 a secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie, prin care cererea de recuzare a fost respinsă ca nefondată, inculpata vizează soluţionarea acestei cereri odată cu recursul declarat împotriva sentinţei prin care a fost condamnată în aceeaşi cauză.
Or, din moment ce hotărârile împotriva cărora sunt îndreptate cele două recursuri au fost pronunţate de instanţe diferite, una de fond, iar cealaltă de control jurisdicţional în recurs, examinarea deodată a acestor căi de atac nu este posibilă.
În această privinţă, este de observat că, în raport cu dispoziţiile art. 52 alin. (6) C. proc. pen., astfel cum erau în vigoare la data pronunţării încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de inculpată, o atare încheiere putea fi atacată cu recurs, în conformitate cu art. 3851 alin. (2) din acelaşi cod, numai odată cu sentinţa prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
Faţă de aceste dispoziţii, care instituiau regula exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare numai odată cu atacarea hotărârii pronunţate asupra fondului procesului, prin Decizia nr. 1 din 13 ianuarie 2003, pronunţată de Completul de 9 judecători al instanţei supreme, recursul declarat de inculpată împotriva acelei încheieri a fost respins ca inadmisibil, soluţie cu autoritate de lucru judecat.
Examinarea din nou a aceleiaşi căi de atac, exercitate împotriva încheierii menţionate, în sensul solicitat prin memoriul depus în dosar şi cum s-a susţinut oral de către apărătorul inculpatei, nu mai este posibilă nici ca efect al declarării recursului împotriva sentinţei, prin care s-a soluţionat fondul cauzei, cât timp în cele două chestiuni s-au pronunţat două instanţe diferite, una de control judiciar asupra recuzării, iar cealaltă instanţă, de prim grad de jurisdicţie, asupra fondului procesului.
O atare reunire a celor două căi de atac, în cazul când încheierea asupra recuzării este pronunţată de o instanţă ierarhic superioară celei care judecă procesul penal în fond ar fi contrară principiilor ce garantează sistemul dreptului procesual penal român.
Atacarea deodată cu recurs a încheierii de respingere a cererii de recuzare şi a sentinţei, respectiv, deciziei prin care a fost soluţionată cauza în fond sau în apel nu este posibilă decât atunci când cele două hotărâri sunt susceptibile de a fi examinate de aceeaşi instanţă de recurs, firească, iar nu şi în cazul în care cererea de recuzare, privind întreaga instanţă, a fost soluţionată de însăşi instanţa ierarhic superioară competentă să judece în recurs.
Într-o astfel de situaţie, în lipsa unor dispoziţii care să deroge de la principiul potrivit căruia nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile instanţei de control judiciar, pronunţate ca instanţă de recurs anterior examinării acestei căi de atac, se impune concluzia că recursul declarat împotriva unei asemenea încheieri nu este admisibil.
Neîndoielnic, însă, că orice nerespectare a dispoziţiilor legale ce privesc desfăşurarea procesului penal şi compunerea instanţei, chiar dacă au fost invocate ca temei pentru solicitarea admiterii cererii de recuzare, poate face obiect al criticilor în cadrul motivelor de recurs, în măsura în care acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatei să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpata A.E.L. împotriva încheierii nr. 1518 din 20 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Obligă pe inculpată să plătească statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 29 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 137/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 139/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
