ICCJ. Decizia nr. 14/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
prevăzut de art. 129 alin. (2) din Legea pentru organizarea judecătorească
Decizia nr. 14/2004
Dosar nr. 4/2003
Şedinţa publică din 26 aprilie 2004
Asupra contestaţiei de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea disciplinară exercitată de ministrul justiţiei la data de 29 aprilie 2002, Consiliul Superior al Magistraturii a fost sesizat să judece pe M.M., judecător la Tribunalul Bucureşti, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 122 lit. g), din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare, solicitându-se să i se aplice sancţiunea diminuării salariului de bază cu 15%, pe o perioadă de 3 luni.
S-a reţinut că M.M., în calitate de judecător la Judecătoria Buftea, a soluţionat dosarul nr. 5101/1996 al acelei judecătorii, având ca obiect acţiune de divorţ şi partaj bunuri comune. În cursul procesului a fost formulată cerere de intervenţie, în interes propriu, de către T.P., mama pârâtului, care a susţinut că imobilul a cărui partajare se cerea este bunul său propriu.
Pronunţându-se asupra cauzei, prin sentinţa civilă nr. 3796 din 29 septembrie 1998, judecătorul menţionat a constatat, între altele, că intervenienta este proprietara casei de locuit ce a făcut obiectul litigiului şi a dispus evacuarea din imobilul respectiv, atât a reclamantei, cât şi a pârâtului, pentru lipsă de titlu locativ.
Deşi sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă, iar în procesul-verbal, încheiat de executorul judecătoresc, s-a consemnat că s-a procedat la evacuarea pârâtului, acesta a continuat să locuiască în casa mamei sale, ceea ce a făcut ca între pârât şi intervenientă (mamă) să continue starea litigioasă, concretizată în două procese pe rolul Judecătoriei Buftea, privind acelaşi imobil, care au fost soluţionate de alte complete.
Cu toate că soluţionase personal un proces privind imobilul respectiv şi că acesta era încă în litigiu, începând din primăvara anului 2001 şi până în toamna aceluiaşi an, judecătorul M.M. a luat legătura de mai multe ori cu intervenienta, căreia îi dăduse câştig de cauză, manifestându-şi dorinţa de a-l cumpăra.
Fără să încheie act de vânzare-cumpărare, judecătorul M.M. s-a dat drept proprietar al imobilului, comportându-se ca şi cum ar fi avut această calitate, în discuţiile purtate cu fiul proprietarei şi cu vecinii. S-a relevat în acest sens că, în perioada august-octombrie 2001, judecătorul respectiv a efectuat lucrări de reparaţii la acoperişul imobilului, l-a zugrăvit în interior şi exterior, a amenajat pivniţa şi a refăcut gardul despărţitor, ca şi cum ar fi fost proprietarul acestuia, atitudine ce a durat până la 14 februarie 2002, când adevărata proprietară l-a vândut altei persoane.
S-a apreciat, prin acţiunea disciplinară, că această faptă a judecătorului M.M., de a stabili relaţii în vederea cumpărării unui imobil ce făcuse obiectul unui proces pe care îl soluţionase, este de natură a aduce atingeri probităţii sale profesionale.
S-a considerat, de asemenea, că această comportare a judecătorului M.M. a creat neîncredere şi suspiciune pentru părţile implicate, în dosarul soluţionat de acesta şi în alte dosare ce le-au avut la Judecătoria Buftea.
Consiliul Superior al Magistraturii, prin hotărârea nr. 13 din 27 iunie 2002, a admis acţiunea disciplinară exercitată de ministrul justiţiei, iar în baza art. 123 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare, a aplicat judecătorului M.M. sancţiunea disciplinară a îndepărtării din magistratură, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 122 lit. g) din aceeaşi lege.
S-a constatat că acţiunea disciplinară este întemeiată, reţinându-se, în concordanţă cu probatoriul administrat şi cu recunoaşterile fără rezervă ale judecătorului M.M., o situaţie de fapt identică, până la detalii, cu aceea care a făcut obiectul sesizării.
S-a motivat că, fără a se putea stabili dacă renunţarea de a mai cumpăra imobilul de la T.P. a fost determinată de plângerea formulată împotriva lui de P.I., este totuşi cert că, prin conduita sa, judecătorul M.M. i-a creat acestuia suspiciunea că, atât în dosarul soluţionat de el personal, cât şi în alte două dosare, aflate pe rol tot la judecătoria Buftea, judecata nu a fost obiectivă. În acest sens, s-a făcut referire la declaraţia în care P.I. a relatat că mama sa i-a spus că a fost nedreptăţit în proces, datorită prieteniei dintre ea şi judecătorul M.M. şi interesului pe care acesta îl manifestă pentru casă.
S-a învederat că, prin felul în care a acţionat pentru dobândirea imobilului, judecătorul menţionat şi-a asumat în mod conştient riscul de a compromite demnitatea lui de judecător şi a pus sub semnul îndoielii probitatea sa profesională.
Conchizându-se, s-a relevat că, prin conduita sa din afara instanţei, judecătorul M.M. a încălcat normele de deontologie profesională şi a adus atingere prestigiului justiţiei, săvârşind, astfel, abaterea disciplinară prevăzută de art. 122 lit. g) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare.
S-a mai motivat că, în raport cu gravitatea concretă a faptelor săvârşite de judecătorul M.M., incompatibile cu statutul său de magistrat, care i-au compromis grav probitatea profesională şi demnitatea funcţiei şi ţinându-se seama că individualizarea şi aplicarea sancţiunii constituie atribuţia exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară, se impune să-i fie aplicată sancţiunea îndepărtării din magistratură.
Împotriva hotărârii menţionate, judecătorul M.M. a formulat contestaţie.
Prin motivele invocate în sprijinul contestaţiei, s-a susţinut că, din însăşi situaţia de fapt reţinută, nu rezultă cu certitudine implicarea judecătorului M.M. într-o activitate de natură a aduce atingere onoarei sau probităţii sale profesionale.
S-a relevat, în această privinţă, că, prin referatul prezentat de judecătorul inspector N.C., care a efectuat cercetarea prealabilă, s-a ajuns la concluzia că nu s-a confirmat susţinerea petiţionarului P.I., în sensul că judecătorul M.M. ar fi influenţat judecătorii în pronunţarea soluţiei din dosarul nr. 3781/2001 al Judecătoriei Buftea.
S-a arătat, de asemenea, că nu s-a avut în vedere că judecătorul respectiv şi-a manifestat intenţia de a cumpăra imobilul, numai după rămânerea definitivă a soluţiei pronunţate de instanţă, asupra demersurilor făcute de părţi, precum şi că imobilul respectiv a intrat în circuitul civil fără nici o sarcină.
S-a învederat că nu s-a ţinut seama nici de renunţarea contestatorului la achiziţionarea imobilului, atunci când a constatat că exista opunere din partea unor persoane.
În fine, s-a susţinut că, atât calificarea faptei ca abatere, cât şi aplicarea sancţiunii disciplinare, au avut la bază probatoriul din faza cercetării prealabile, fără a se mai administra probe şi în faza judecării acţiunii disciplinare, iar aplicarea sancţiunii disciplinare a îndepărtării din magistratură constituie o depăşire nejustificată a limitelor învestirii, prin acţiunea disciplinară exercitată de ministrul justiţiei, care a solicitat aplicarea sancţiunii disciplinare, vădit mai uşoară, a diminuării salariului de bază cu 15%, pe o perioadă de trei luni.
Contestaţia este întemeiată, în sensul celor ce urmează:
Potrivit art. 121 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, „magistraţii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei".
În acest context, s-a reglementat prin art. 122 lit. g) din aceeaşi lege că „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale" constituie abatere, în sensul prevederilor din articolul precedent.
Or, din materialul probator administrat în cadrul cercetării prealabile şi din relatările făcute de însuşi judecătorul M.M. în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, rezultă că acest judecător, după ce a soluţionat un proces în care a stabilit dreptul de proprietate al intervenientei T.P. asupra unui imobil, a purtat tratative în vederea cumpărării acelui imobil şi chiar i-a făcut unele amenajări şi reparaţii, comportându-se o perioadă de timp ca şi cum ar fi fost proprietarul imobilului, ceea ce a determinat pe fiul proprietarei interveniente să facă mai multe plângeri împotriva sa.
Mai mult, manifestarea neechivocă a dorinţei judecătorului M.M. de a achiziţiona imobilul ce făcuse obiectul procesului soluţionat de el, a determinat pe fiul proprietarei să se plângă în mod repetat împotriva lui, considerând că a fost interesat să constate că mama sa este unic proprietar al acelui imobil.
Rezultă, deci, că prin hotărârea atacată s-a reţinut corect că încercarea judecătorului de a achiziţiona un imobil, în condiţiile arătate, a fost de natură a zdruncina încrederea părţilor implicate în procesul soluţionat de el şi chiar a altor cetăţeni în obiectivitatea actului de justiţie, a compromite demnitatea sa de judecător şi a pune sub semnul îndoielii probitatea lui profesională.
De asemenea, din moment ce judecătorul contestator a recunoscut fapta în faţa Consiliului Superior al Magistraturii şi nu a contestat probele administrate în cadrul cercetării prealabile, se constată că, în raport cu prevederile art. 125 alin. (4 )din Legea nr. 92/1992, referitoare la procedura cercetării prealabile, neadministrarea din nou, de către Consiliu, a probelor efectuate în cadrul cercetării prealabile, nu poate să ducă la concluzia că acele probe ar fi lipsite de valoare.
Tot astfel, nu se poate considera că s-ar fi depăşit limitele actului de învestire, prin aplicarea unei sancţiuni mai grave decât aceea solicitată în cuprinsul acţiunii disciplinare, deoarece, aşa cum s-a relevat în considerentele hotărârii atacate, individualizarea şi aplicarea sancţiunii disciplinare revin în atribuţia exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, nici un text din Legea nr. 92/1992 nu prevede o asemenea interdicţie pentru Consiliul Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară.
Dar, din examinarea faptei concrete reţinute ca abatere şi a situaţiei personale a contestatorului, în raport cu sancţiunile graduale ce se pot aplica magistraţilor, potrivit art. 123 din Legea nr. 92/1992, se constată, totuşi, că sancţiunea „îndepărtării din magistratură" nu se justifică, fiind mult prea severă, în comparaţie cu gravitatea reală a abaterii săvârşite.
Este adevărat că abaterea reţinută în sarcina contestatorului prezintă o neîndoielnică gravitate, concretizată în imaginea negativă proiectată asupra corpului magistraţilor de încercarea contestatorului de a achiziţiona un imobil de la o persoană căreia cu puţin timp înainte i-a constatat el personal dreptul de proprietate într-un litigiu care încă nu se stinsese, chiar dacă hotărârea pe care a pronunţat-o rămăsese irevocabilă.
Dacă se are în vedere, însă, că imobilul pentru care contestatorul a dus tratative în scopul achiziţionării se afla în proprietatea exclusivă a persoanei care achiesase iniţial să i-l vândă, că el a renunţat până la urmă să-l mai cumpere, deşi se înţelesese în acest sens cu proprietara şi chiar făcuse unele amenajări şi reparaţii la imobilul respectiv, iar din caracterizarea şi fişele calificative depuse la dosar, rezultă că, pe ansamblu, el a avut o conduită bună şi a îndeplinit cu competenţă atribuţiile ce i-au revenit în calitate de judecător în cadrul instanţelor la care a funcţionat, se constată că sancţiunea disciplinară a îndepărtării din magistratură este vădit prea severă, impunându-se aplicarea, în locul acelei sancţiuni, a unei alte sancţiuni mai uşoare, respectiv, aceea a diminuării salariului de bază cu 15%, pe o perioadă de trei luni, prevăzută de art. 123 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 92/1992.
În consecinţă, contestaţia fiind întemeiată sub aspectul menţionat, urmează să fie admisă şi să se dispună modificarea hotărârii atacate, în sensul aplicării, faţă de judecătorul M.M., a sancţiunii disciplinare a diminuării salariului de bază cu 15%, pentru o perioadă de 3 luni, în locul sancţiunii disciplinare a îndepărtării din magistratură.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia formulată de judecătorul M.M., împotriva hotărârii nr. 13 din 27 iunie 2002 a Consiliului Superior al Magistraturii.
Modifică această hotărâre, în sensul că, în temeiul art. 123 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările ulterioare, aplică judecătorului M.M. sancţiunea disciplinară a diminuării salariului de bază cu 15%, pentru o perioadă de 3 luni, în locul sancţiunii disciplinare a îndepărtării din magistratură.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 26 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 139/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 14/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
