ICCJ. Decizia nr. 142/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 142/2004
Dosar nr. 36/2003
Şedinţa publică din 26 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul din 10 decembrie 1999, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, inculpatul T.C.V. (fiul lui I.E. şi E.A., născut la 28 noiembrie 1949 în municipiul Bucureşti, senator, absolvent al Facultăţii de filozofie, secţia sociologie, căsătorit, are doi copii, fără antecedente penale, domiciliat în municipiul Bucureşti, sectorul 5) a fost trimis în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen.
S-a reţinut că inculpatul T.C.V. a redactat un Memorandum, pe care l-a citit în cadrul unei conferinţe de presă, organizată de Partidul R.N.M., la data de 24 aprilie 1998, iar, ulterior, l-a şi publicat, în revista R.N.M. din 1 mai 1998, conţinutul acestuia ajungând, astfel, la cunoştinţă publică.
În cuprinsul acestui memorandum, inculpatul T.C.V. a făcut afirmaţii denigratoare la adresa părţii vătămate Z.P., consilier prezidenţial în acea perioadă, imputându-i că ar avea legături cu lumea interlopă, de la care ar fi primit sume mari de bani, precum şi că, potrivit mărturisirilor unui important om de afaceri, ar fi încasat, numai în legătură cu privatizarea Combinatului de ciment R.C.M., suma de 5 milioane dolari SUA, în două valize, din care o parte a dat-o mai departe.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 54 din 10 decembrie 2002, a reţinut aceeaşi situaţie de fapt şi, făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen., a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În baza art. 91 lit. c) C. pen., s-a aplicat inculpatului sancţiunea cu caracter administrativ, amenda în sumă de 1.000.000 lei.
Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Z.P. suma de 250.000.000 lei, reprezentând daune morale.
S-a reţinut, prin sentinţă, pe baza materialului probator administrat, că inculpatul a dat citire Memorandumului la conferinţa de presă din 24 aprilie 1998, după care l-a publicat în revista R.N.M. din 1 mai 1998, afirmând pe această cale, în public, între altele, că, potrivit mărturiei unui important om de afaceri, consilierul prezidenţial Z.P. ar fi primit suma de 5 milioane de dolari, pentru privatizarea ilegală a Combinatului de ciment R.C.M., o parte din bani dându-i altor persoane.
S-a motivat că inculpatul, care nu a contestat că a făcut publicitate Memorandumului, nu a reuşit să dovedească veridicitatea afirmaţiilor şi imputărilor din cuprinsul acelui document, deoarece nici unul dintre martorii ascultaţi la cererea sa nu a declarat că ar cunoaşte date certe în această privinţă, ci au relatat că au luat cunoştinţă de asemenea lucruri, doar din zvonurile ce se vehiculau sau de la persoane pe care nu le-au putut identifica.
Conchizându-se, s-a arătat că această faptă a inculpatului constituie latura obiectivă a infracţiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen.
S-a relevat, însă, că, în raport cu împrejurările concrete în care au fost făcute afirmaţiile denigratoare şi de scopul preponderent politic urmărit de inculpat, se poate aprecia că atingerea adusă demnităţii persoanei vătămate este minimă, astfel că se impune concluzia că fapta săvârşită de el, fiind lipsită în mod vădit de importanţă în accepţiunea prevederilor art. 181 C. pen., nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Cu privire la cererea de despăgubiri, s-a învederat că, din probe, rezultă că partea vătămată, cadru universitar, a suferit daune morale, apreciate, prin echivalenţă, la 250.000.000 lei, deoarece, prin imputările ce i s-au adus public, a fost supusă la tensiuni şi suspiciuni de natură a-i afecta prestigiul, corespunzând funcţiilor deţinute în învăţământ şi în aparatul administraţiei prezidenţiale.
Împotriva sentinţei, au declarat recurs, atât partea civilă, cât şi inculpatul.
- Prin motivele de recurs, formulate de partea civilă Z.P., este invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., susţinându-se că nu era cazul să se aplice dispoziţiile art. 181 C. pen., deoarece, afirmaţiile defăimătoare făcute pe nedrept la adresa sa şi imputările ce i s-au adus public de inculpat, i-au produs o stare de suferinţă deosebită şi au fost stânjenitoare pentru familie, astfel că fapta reţinută nu poate fi considerată lipsită în mod vădit de importanţă şi nici că nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a susţinut că, în raport cu gravele atingeri aduse prestigiului, demnităţii şi reputaţiei părţii vătămate prin fapta săvârşită, se impunea ca inculpatul să fie obligat la daune morale în sumă de 450.000.000 lei, cât s-a solicitat prin plângere, iar nu doar în cuantum de 250.000.000 lei, ce s-a stabilit de prima instanţă.
- La rândul său, inculpatul T.C.V., invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385 alin. (1) pct. 2 şi în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., a formulat două motive de recurs.
Prin unul din motive, inculpatul a susţinut că instanţa nu a fost sesizată legal, fiind încălcate dispoziţiile art. 69 din Constituţie şi ale art. 169 din Regulamentul Senatului, conform cărora deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată penală, fără încuviinţarea Camerei din care face parte.
În acest sens, făcându-se referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 63 din 2 aprilie 1997, dată în aplicarea dispoziţiilor menţionate, prin care s-a considerat că „odată cu încetarea mandatului, încetează şi imunitatea a cărei protecţie o asigură", iar „unui nou mandat îi corespunde o nouă imunitate, ceea ce ar presupune ridicarea ei potrivit dispoziţiilor regulamentare şi nu constatarea ridicării imunităţii într-un mandat anterior", s-a susţinut că sesizarea instanţei nu are valabilitate, câtă vreme nu a fost ridicată imunitatea dobândită între timp, prin noul mandat în Parlament. S-a mai relevat, prin acest motiv de casare, că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 70 din Constituţie, prin care se prevede că deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, cum este şi memorandumul la care inculpatul s-a referit, deoarece acesta exprimă opinia politică a celor 27 parlamentari care l-au semnat.
- Prin cel de al doilea motiv de casare, inculpatul a susţinut că reţinerea faptei de calomnie în sarcina sa este consecinţa greşitei aplicări a legii, deoarece a dovedit, prin articolele din ziare pe care le-a prezentat, precum şi prin martorii audiaţi, că afirmaţiile ce le-a făcut, în cadrul conferinţei de presă şi prin memorandum, sunt pe deplin justificate.
S-a făcut referire, în acest sens, la unele articole publicate în ziarele D.A. din 17 septembrie 1997, C.N. din 19 august 2003, A.L. din 18 august 2003 şi G.L. din 22 august 2003, precum şi la declaraţiile martorilor M.A., D.B.A. şi D.D.Z., învederându-se că acestea se coroborează cu poziţia adoptată constant în Parlament şi prin articolele publicate în presă de către inculpat, din care rezultă că el nu a urmărit decât să combată orice tendinţă spre corupţie şi să asigure promovarea unui climat de cinste în activitatea tuturor autorităţilor din România.
În concluzie, inculpatul a solicitat să se constate că nu poate fi reţinută nici o infracţiune în sarcina sa, iar, pe cale de consecinţă să fie achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi să se dispună respingerea cererii de despăgubiri, formulată de partea vătămată, ca fiind lipsită de temei.
Din examinarea hotărârii atacate, în raport cu criticile ce i s-au adus, prin motivele de casare invocate de inculpat şi de partea civilă, se constată următoarele:
- Cu privire la legalitatea sesizării instanţei, în raport cu dobândirea de către inculpat a unui nou mandat de senator, după ridicarea imunităţii parlamentare avute în baza mandatului anterior de membru al Parlamentului
Sub acest aspect, este de reţinut că, prin hotărârea nr. 7 din 23 martie 1999, publicată în M. Of., Partea I, nr. 124 din 25 martie 1999, Senatul României a autorizat trimiterea în judecată penală a senatorului T.C.V., în mai multe cauze, între care şi în dosarul nr. 226/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ce face obiectul procesului de faţă (dosar urmărire penală).
Mai este de observat că, pe baza acestei autorizări, inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul din 10 decembrie 1999, emis în dosarul nr. 226/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii calomnie, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen.
În acest mod, au fost respectate cerinţele înscrise în art. 69 alin. (1) din Constituţia în vigoare atunci, prin care se prevedea că „deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală sau contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa".
Este adevărat că, durând mai mult judecarea cauzei, aceasta a fost soluţionată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, abia prin sentinţa nr. 57 din 10 decembrie 2002, iar, între timp, în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2000, inculpatul a dobândit un nou mandat de senator.
Dar, din prevederea că deputatul sau senatorul nu poate fi trimis în judecată fără încuviinţarea Camerei din care face parte, astfel cum era formulată prin art. 69 alin. (1) din Constituţia de atunci, nu rezultă că după consumarea momentului procesual al trimiterii în judecată, continuarea judecării cauzei ar mai fi condiţionată de obţinerea de alte autorizări succesive, în ipoteza în care acea persoană ar accede, între timp, la un nou mandat de parlamentar.
De aceea, cât timp actul procesual al trimiterii în judecată s-a realizat cu respectarea tuturor condiţiilor cerute de lege la momentul respectiv, instanţa nu mai putea fi împiedicată de a judeca, pe motiv că au intervenit schimbări cu privire la calitatea de parlamentar a inculpatului, în sensul că, datorită prelungirii soluţionării procesului, i-a expirat mandatul de parlamentar deţinut şi, eventual, a fost învestit cu un nou mandat.
Dobândirea unui nou mandat parlamentar, ulterior sesizării instanţei prin rechizitoriu, potrivit art. 264 din C. proc. pen., nu putea impune repetarea procedurilor prevăzute în art. 69 alin. (1) din Constituţia de atunci şi în art. 149 din Regulamentul Senatului, cât timp instanţa, conformându-se dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., a verificat la prima înfăţişare actul de sesizare şi a constatat regularitatea învestirii cu judecarea cauzei.
De altfel, prin Hotărârea nr. 11 din 13 martie 1997 a Senatului României, făcându-se referire la o altă cauză, privind pe acelaşi inculpat, s-a decis că ridicarea imunităţii parlamentare printr-o hotărâre a Senatului îşi „produce efectele până la soluţionarea definitivă a proceselor penale respective".
Pe de altă parte, nefiind făcută în această privinţă nici o distincţie în cadrul legii, nici judecătorul nu poate distinge, în raport cu împrejurarea dacă deputatul sau senatorul, căruia i s-a ridicat imunitatea parlamentară, a dobândit ulterior, până la judecarea definitivă a procesului penal în care este inculpat, un nou mandat în Parlament.
Aşa fiind, faţă de caracterul definitiv şi nesusceptibil de reexaminare a hotărârii de ridicare a imunităţii parlamentare, se impune concluzia că situaţiile ce se pot ivi ulterior nu mai pot produce efecte, în sensul anulării actului de sesizare a instanţei, cu atât mai mult cu cât fiecare ridicare de imunitate se referă la fapte strict determinate ale parlamentarului, iar nu la persoana sa în ansamblu.
A institui cerinţa, nereglementată prin lege, ca de fiecare dată, după dobândirea unui nou mandat, să fie reluată procedura încuviinţării trimiterii în judecată, ar însemna să se admită, implicit, şi posibilitatea respingerii demersului în acest sens, ceea ce, în principiu, ar fi complet străin de spiritul protecţiei instituite, a cărei finalitate nu poate fi decât garantarea independenţei opiniilor politice exprimate de deputaţi şi senatori în exercitarea mandatului, aşa cum se prevedea la art. 70 alin. (1) din Constituţia anterioară [art. 72 alin. (1) din actuala Constituţie], iar nu în alte scopuri.
Aşadar, în condiţiile în care instanţa competentă să judece a fost sesizată cu stricta respectare a dispoziţiilor legale aplicabile, iar textul constituţional invocat nu reglementează nici o împiedicare, decurgând din imunitatea parlamentară, pentru continuarea judecăţii până la finalizarea procesului penal, prin pronunţarea unei hotărâri definitive, este evident că schimbarea ulterioară din situaţia parlamentarului nu poate determina repetarea procedurii, în vederea obţinerii unei noi încuviinţări de trimitere în judecată.
Totodată, faţă de caracterul procedural al textului constituţional în discuţie, în lipsa unei norme exprese, nu s-ar putea considera că alegerile parlamentare ar duce la anularea de drept a hotărârilor adoptate în această privinţă de Camerele Parlamentului anterior.
Prin urmare, motivul de casare prin care s-a invocat lipsa încuviinţării pentru trimiterea în judecată şi continuarea procesului penal, în raport cu calitatea de senator, redobândită de inculpat la alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000, este vădit nefondat.
- Cu privire la reţinerea faptei de calomnie, pentru care s-a dispus achitarea, pe motiv că aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
Sub acest aspect, este de observat că inculpatul a susţinut că a făcut afirmaţiile imputate la modul dubitativ şi că nu a urmărit prin acestea să defăimeze sau să expună pe partea vătămată vreunei măsuri ori dispreţului public. A învederat, în acest sens, că a preluat afirmaţiile, la care s-a referit în Memorandum şi în săptămânalul „R.N.M.", de la persoane ce le considera informate în domeniul respectiv, precum şi din materialele apărute în alte publicaţii, iar scopul ce l-a urmărit a fost în exclusivitate politic şi de combatere a corupţiei în activitatea de privatizare a societăţilor comerciale cu capital de stat (dosar instanţă).
Este semnificativ că, prin declaraţiile pe care le-au făcut în faţa instanţei, deputaţii M.A., D.B.A., C.C. şi M.S. au confirmat susţinerile inculpatului (dosar primă instanţă), iar martorul Z.D.D. a relevat că i-a adus la cunoştinţă inculpatului, în scopul ca acesta să ia poziţie prin mijloacele specifice pe care le putea folosi, faptul că a aflat, în calitatea sa de şef al biroului industrie din cadrul S.R.I., că se discuta de către oameni de afaceri, că firma franceză L.F. era dispusă să ofere un comision de 10 milioane dolari pentru privatizarea R.C.M., precum şi că se vehicula ideea că de acest comision ar fi beneficiat şi partea vătămată Z.P.
Mai mult, din extrasele prezentate în timpul urmăririi penale şi în faţa instanţei, rezultă că în mai multe ziare, între care A.L., C.L., P.L. şi G.L., au fost publicate articole cu conţinut similar dezvăluirilor făcute prin Memorandum şi articolele ce au apărut sub semnătura sau cu acceptarea inculpatului în săptămânalul „R.N.M.".
Or, în raport cu aceste probe, este evident că scopul urmărit de inculpat, prin afirmaţiile făcute, referitor la partea vătămată, a fost exclusiv politic, precum şi că a avut temeiuri ce l-au determinat să considere că era credibil zvonul, privind oferirea comisionului de către firma franceză implicată în cumpărarea SC R.C.M.
În aceste condiţii, redactarea şi citirea Memorandumului la conferinţa de presă organizată de Partidul R.N.M., la data de 24 aprilie 1998, precum şi publicarea lui ulterioară, în revista R.N.M. din 1 mai 1998, a constituit, în concepţia inculpatului, un semnal de alarmă necesar pentru combaterea relaţiilor necontrolate, dintre firmele interesate şi factorii ce puteau influenţa luarea deciziilor, în cadrul acţiunii de privatizare a unor sectoare economice importante.
Zvonurile ce circulau cu insistenţă în acea perioadă şi, mai ales, numeroasele articole din diferite cotidiene, care alimentau ideea că unele persoane ce ocupau funcţii importante în stat obţineau, datorită influenţelor ce le exercitau, comisioane consistente cu ocazia privatizării marilor societăţi comerciale cu capital de stat, l-au determinat pe inculpat ca, în calitatea sa de senator, de fondator şi preşedinte al unui partid politic parlamentar, precum şi de membru al Uniunii Parlamentare a Consiliului Europei, să se considere îndreptăţit să aibă iniţiativa de a elabora şi face public un memorandum destinat demascării şi eradicării corupţiei din acel domeniu.
Este semnificativ că, din cuprinsul Memorandumului, act eminamente politic, rezultă că, împreună cu alţi parlamentari şi oameni politici, inculpatul a urmărit să atragă atenţia opiniei publice interne şi organismelor internaţionale asupra pericolelor la care era expusă ţara noastră în acea perioadă, prin înstrăinarea din interese meschine, în scopul obţinerii de avantaje necuvenite, a unor obiective economice de importanţă majoră.
Mai este relevant că Memorandumul, constituit într-un protest politico-social, cu privire la anumite stări de lucruri din România, a fost adresat Parlamentului European, Uniunii Europei Occidentale, N.A.T.O., Consiliului Uniunii Europene, Comisiei Europene, Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene şi Mediatorului European (dosar urmărire penală).
Or, chiar însuşi faptul că Memorandumul a fost trimis unor organisme internaţionale de mare prestigiu, demonstrează că inculpatul nu a urmărit decât să atragă atenţia asupra pericolelor la care era expusă economia românească, între care referirile la consilierul prezidenţial Z.P. constituiau doar un aspect.
De aceea, câtă vreme existau zvonuri în acest sens, confirmate de oameni politici şi ofiţeri S.R.I., precum şi de frecvente referiri în ziare, la pretinsul comision încasat de consilierul prezidenţial Z.P., iniţiativa inculpatului, în calitate de parlamentar şi director de ziar, de a elabora, împreună cu alţi parlamentari, Memorandumul şi a-i asigura publicitatea în modul arătat, nu poate constitui decât o formă de protest politic nesusceptibil a fi considerat act de calomnie.Ca urmare, atitudinea inculpatului a constituit o reacţie firească pentru un om politic de formaţia sa, în scopul combaterii actelor de corupţie, cu privire la care existau nu numai zvonuri, ci şi bănuieli întemeiate pe numeroase semnalări apărute în presa scrisă, precum şi pe relatările unor persoane ce treceau drept informate.
În atare situaţie, se impunea ca prima instanţă să constate că „imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim", în accepţiunea prevederilor art. 207 C. pen., iar nu în scopul de a expune persoana vizată dispreţului public ori unor măsuri pentru fapte despre care inculpatul ar fi ştiut că aceasta nu le-a comis.
Sub acest aspect, trebuia observat că atitudinea inculpatului era întemeiată pe prevederile art. 30 alin. (1) din Constituţia României, potrivit cărora libertatea de exprimare a gândurilor şi a opiniilor prin mijloace de comunicare în public sunt inviolabile, iar aceste prevederi corespund principiului libertăţii de exprimare, instituit prin art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Mai mult, activitatea inculpatului de a elabora şi da publicităţii un act eminamente politic, cum este Memorandumul, care a fost semnat şi de alţi parlamentari, este în concordanţă cu dispoziţiile art. 70 (în prezent art. 72) din Constituţia României, prin care se prevede că „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru (…) opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului".
Or, din moment ce elaborarea şi darea publicităţii a Memorandumului au constituit o modalitate prin care inculpatul şi-a exprimat, alături de alţi parlamentari, o anumită opinie politică în calitatea sa de senator în exerciţiul mandatului, nu se justifică soluţia primei instanţe de achitare a inculpatului, doar pe motiv că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 181 C. pen., datorită împrejurării că fapta săvârşită, prin conţinutul ei concret, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Aşa fiind, se impunea să se constate că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute în art. 19 alin. (2) pct. 1 lit. a) şi b) C. pen., referitoare la latura subiectivă, sub forma intenţiei directe sau indirecte, astfel că, sub acest aspect, fapta inculpatului, constând într-o acţiune cu caracter politic, ce nu poate fi asimilată, ca scop, cu actele specifice de calomnie, nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi nici ale vreunei alte infracţiuni.
Ca urmare, nejustificându-se soluţia de achitare a inculpatului, în temeiul art. 181 C. pen., se impune ca achitarea să fie dispusă în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Ca efect al acestei soluţii de achitare, în raport cu dispoziţiile art. 14, cu referire la art. 15 C. proc. pen., din care rezultă că acţiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în vederea reparării juste şi integrale a pagubelor cauzate părţii vătămate prin infracţiune, se constată că nu mai există temei pentru admiterea cererii părţii civile de a i se acorda daune morale.
În adevăr, din moment ce admisibilitatea acţiunii civile în procesul penal este condiţionată de existenţa unei infracţiuni, iar faptei inculpatului îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie ce i s-a imputat, deoarece, el a acţionat, în exercitarea mandatului ce i se încredinţase, pentru apărarea unui interes legitim, se apreciază că, în mod greşit, s-a dispus obligarea lui la plata sumei de 250.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
Faţă de aceste considerente, care impun schimbarea temeiului achitării inculpatului, în sensul ca aceasta să fie dispusă în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., precum şi exonerarea sa de obligaţia de a plăti despăgubiri, a devenit inutilă examinarea motivelor de casare formulate de partea civilă, prin care se cere aplicarea unei sancţiuni penale, iar nu administrative, precum şi majorarea cuantumului daunelor morale acordate.
În consecinţă, constatându-se că motivul de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., este fondat, urmează a se admite recursul declarat de inculpat, a se casa sentinţa, cu privire la temeiul achitării şi la obligarea sa la daune morale şi a se dispune achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., precum şi înlăturarea obligării la despăgubiri, cu titlu de daune morale.
De asemenea, constatându-se că, faţă de motivele ce au determinat admiterea recursului inculpatului, recursul părţii civile a devenit nefondat, urmează ca acest recurs să fie respins, cu obligarea părţii civile la plata către stat a cheltuielilor judiciare efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
I. Admite recursul declarat de inculpatul T.C.V., împotriva sentinţei nr. 57 din 10 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Casează hotărârea atacată, cu privire la temeiul achitării inculpatului, pentru infracţiunea de calomnie şi la obligarea acestuia să plătească părţii civile daune morale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul T.C.V., pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., iar, ca urmare, înlătură amenda administrativă de 1.000.000 lei, ce i s-a aplicat conform art. 91 lit. c) C. pen.
Înlătură dispoziţia de obligare a inculpatului să plătească părţii civile Z.P. suma de 250.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
II. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Z.P., împotriva aceleiaşi sentinţe.
Obligă pe partea civilă să plătească statului suma de 500.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 26 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 141/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 143/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
