ICCJ. Decizia nr. 14/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 14/2006
Dosar nr. 292/2005
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Petentul P.G. a formulat plângere împotriva judecătorilor C.E., C.T., C.M. şi S.E., precum şi a consilierului juridic M.M.
Acesta a susţinut că judecătorii menţionaţi, induşi în eroare de consilierul juridic M.M., au soluţionat nelegal un litigiu civil având ca obiect despăgubiri.
Din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că activitatea magistraţilor şi a consilierului juridic s-a înscris în limitele legii.
Astfel, hotărârile judecătoreşti care l-au nemulţumit pe petent, sunt temeinice şi legale.
În fapt, reclamantul a fixat greşit cadrul procesual, chemând în judecată organul administraţiei publice locale, într-o acţiune având ca obiect despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, deşi pentru acordarea opozabilă a măsurilor reparatorii, trebuia să cheme în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Petentul este în eroare, atunci când pretinde că i s-a refuzat dreptul la despăgubire.
În consecinţă, constatând că fapta reclamată nu există, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin rezoluţia nr. 448/P/2004 din 6 decembrie 2004, a dispus neînceperea urmăririi penale.
Rezoluţia primară de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată, prin respingerea la 7 februarie 2005, a plângerii formulate de petent împotriva acesteia.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., petentul a formulat plângere la instanţa de judecată, în temeiul art. 2781 din acelaşi cod.
Examinând rezoluţia atacată, prin prisma criticilor formulate, instanţa de fond a apreciat că în mod corect a reţinut parchetul că, prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti, magistraţii nu se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), pentru existenţa căreia este necesar să se acţioneze, cu ştiinţă, în scopul prejudicierii interesului unei părţi, ceea ce nu este cazul în speţă.
În consecinţă, prin sentinţa nr. 366 din 15 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea petentului P.G., ca nefondată.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul menţionat a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin art. 200 C. proc. pen., legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia,
În cauză, organul de urmărire penală a constatat, din actele premergătoare efectuate în cauză, că magistraţii care au judecat cauza civilă privindu-l pe petent, precum şi consilierul juridic care a susţinut interesele legitime ale organului administraţiei publice locale, parte în procesul civil menţionat, nu au săvârşit nici o faptă penală şi, în consecinţă, corespunzător dispoziţiilor legii procesual penale, a dispus neînceperea urmăririi penale.
Petentul nu a invocat şi propus mijloace de probă care să ducă la concluzia greşitei stabiliri a situaţiei de fapt, aşa încât în mod judicios instanţa de fond a respins, ca nefondată, plângerea acestuia, formulată în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Drept urmare, în raport cu situaţia expusă, coroborat cu împrejurarea că nici în etapa procesuală a recursului, petentul nu a propus probe noi care să ducă la stabilirea altei situaţii de fapt şi care să justifice desfiinţarea rezoluţiei atacate, se constată că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, în mod întemeiat s-a reţinut că hotărârea judecătorească în sine, pronunţată în soluţionarea cauzei civile, nesoluţionată irevocabil la data formulării plângerii penale, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Astfel, pretinsele erori jurisdicţionale, cu referire la hotărârile pronunţate în cauza civilă privindu-l pe reclamantul P.G., nu pot fi examinate în afara dispoziţiilor sistemului nostru procedural, stabilit prin Codul de procedură civilă, pe această cale mijlocită, prin formularea plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
Orice altă interpretare este exclusă, fiind contrară principiului legalităţii căilor de atac, precum şi principiului statuat prin art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în sensul că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, criticile privind legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti, formulate prin plângerea prevăzută de legea procesual-penală, împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, nu înlătură protecţia magistratului, având ca temei principiul menţionat.
Or, în cauză nu s-a invocat şi, cu atât mai puţin, probat că magistraţii au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent.
În fine, cum plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei atacate, în raport cu cercetările efectuate şi, respectiv, îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală în condiţiile determinate de legea procesual-penală, instanţa penală sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal pentru a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza civilă la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petentul pretinde că s-ar fi săvârşit erori jurisdicţionale şi că nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfăşurarea judecăţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi cum nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluziile săvârşirii de către magistraţii menţionaţi, a infracţiunilor reclamate de petent, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.G. împotriva sentinţei nr. 366 din 15 iunie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 1744/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 13/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 15/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
