ICCJ. Decizia nr. 15/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 15/2006
Dosar nr. 293/2005
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 330 din 23 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul N.V. împotriva rezoluţiei nr. 349/P din 10 august 2004, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că petentul N.V. a solicitat angajarea răspunderii penale a numitului N.B., sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), susţinând că ordinul de trecere a sa în rezervă, semnat de învinuit, este fals.
Prin rezoluţia din 10 august 2004, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, constatând că în conţinutul actului nu au fost inserate date nereale, fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.
S-a mai reţinut că eventuala încălcare a unor dispoziţii legale, cu ocazia emiterii sau aplicării ordinului în discuţie, pot conduce la nulitatea actului, şi nu la constatarea acestuia ca fals.
Rezoluţia a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, care a reţinut că termenul de prescripţie, stabilit prin art. 122 lit. d) C. pen., s-a împlinit în iunie 2003, anterior sesizării organului de urmărire penală, aşa încât orice argumentaţie este superfluă.
Împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată, petentul menţionat a formulat plângere, în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Examinând rezoluţia, în raport cu criticile formulate, instanţa de fond a constatat că în mod corect au fost reţinute atât situaţia de fapt, în sensul incidenţei impedimentului prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., cât şi cu privire la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, conform art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP)
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul N.V. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Petentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la procuror, în vederea continuării cercetărilor.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune, ci ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea existenţei unora dintre cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale, reţinându-se impedimentul prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen.
S-a reţinut că încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, cu ocazia emiterii şi aplicării ordinului de trecere în rezervă duce la nulitatea actului efectuat, cu nesocotirea prevederilor legale, şi nu la înscrierea în fals.
Totodată, s-a mai reţinut că, nefiind vorba de atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori de omiterea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, cu prilejul întocmirii ordinului de trecere în rezervă a petentului, nu ne aflăm în prezenţa unui fals intelectual.
Nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia făptuitorului, instanţa de fond a respins plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., aşa încât sentinţa atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia comiterii de către intimatul menţionat, a infracţiunii de fals intelectual, aşa încât simplele afirmaţii ale părţii vătămate, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale acesteia, nesusţinute de materialul probator administrat, nu are aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
Pe de altă parte, respingând plângerea formulată împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale, procurorul ierarhic a reţinut şi împrejurarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, anterior formulării plângerii penale.
Or, în raport cu incidenţa în cauză a cazului prevăzut de art. 10 lit. g) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale, în mod judicios procurorul ierarhic superior a reţinut că „din evaluarea situaţiei de fapt şi de drept din dosar, orice argumentaţie este superfluă, deoarece se constată că sunt incidente dispoziţiile art. 122 lit. d) C. pen., termenul de prescripţie fiind îndeplinit în luna iunie 2003 şi nu există nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei".
Nici cu privire la acest aspect, petentul nu formulează critici şi nu propune probe din care să rezulte reţinerea eronată a cazului de împiedicare a punerii în mişcare a urmăririi penale.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinţei nr. 330 din 23 mai 2005, a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinţei nr. 330 din 23 mai 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 6327/2004.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 14/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 16/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
