ICCJ. Decizia nr. 145/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 145/2011
Dosar nr.8699/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea pronunţată la data de 22 aprilie 2010 în dosarul nr. 588/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea recurenţilor reclamanţi M.S. şi M.I. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 156 C. proc. civ., în raport cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţia României.
Împotriva încheierii menţionate, M.S. şi M.I. au declarat recurs, care a fost înregistrat spre soluţionare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, formând obiectul dosarului cu acelaşi număr, respectiv nr. 588/2/2010.
Pe parcursul desfăşurării procedurilor judiciare în cadrul dosarului specificat, intimata intervenientă Asociaţia „A." a solicitat înregistrarea audio a dezbaterilor şi, cum cererea i-a fost respinsă de instanţă, aceeaşi parte a formulat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 104 pct. 7 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, cerând sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestei excepţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de la termenul din 19 mai 2010, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a luat act că intimata intervenientă Asociaţia „A." a declarat, în şedinţă publică, la termenul indicat, recurs împotriva încheierii, depunând, în scris, motivele de recurs.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată, instanţa supremă a reţinut că soluţia se impune, în raport cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi cu faptul că norma criticată în cauză nu este cuprinsă într-o lege sau ordonanţă, pentru a putea forma obiectul acestei excepţii.
Recursul a fost înregistrat spre soluţionare pe rolul completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a format obiectul dosarului nr. 4831/1/2010.
La termenul din 14 iunie 2010, fixat pentru judecarea recursului, întrucât i s-a respins cererea de înregistrare audio-video a procesului, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 104 pct. 7 din Regulamentul de ordine interioară al instanţei judecătoreşti, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestei excepţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 542 din 14 iunie 2010, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată de recurentă şi a respins recursul, ca nefondat.
Cu privire la cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, s-a apreciat că, întrucât prin încheierea recurată s-a respins ca inadmisibilă aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, nu se mai impune examinarea aspectelor sesizate, care sunt, oricum, supuse cenzurii, pe calea recursului.
Pe fondul recursului, s-a reţinut că soluţia se impune, în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1999, republicată şi cu faptul că excepţia de neconstituţionalitate ridicată viza dispoziţii din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 38/2005, astfel încât actul criticat nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.
La data de 14 iunie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a formulat contestaţie în anulare recurenta Asociaţia „A.", în temeiul art. 317 alin. (2) şi art. 318 C. proc. civ.
Contestatoarea a susţinut că Decizia atacată este rezultatul unei greşeli materiale, deoarece instanţa a procedat eronat la analizarea recursului, în condiţiile în care, prioritară era soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate formulată în cursul judecăţii, ignorându-se şi îngrădindu-se dreptul justiţiabilului de a avea acces la justiţie.
Printr-o altă critică formulată, contestatoarea a arătat, în esenţă, că, respingând recursul, instanţa nu a analizat motivele de recurs invocate, a reţinut în mod trunchiat şi discriminatoriu situaţia de fapt şi a ignorat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei ridicate.
Contestatoarea a solicitat suspendarea judecăţii în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. şi întrucât cererea i-a fost respinsă a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a acestui text legal.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 722 din 25 octombrie 2010, a respins contestaţia în anulare, ca inadmisibilă şi în raport cu această soluţie, a constatat că nu se mai impune analizarea altor cereri sau susţineri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 317 şi ale art. 318 C. proc. civ., privitoare la invocarea motivelor de anulare expres şi limitativ reglementate de normele legale indicate.
Împotriva acestei decizii, la data de 25 octombrie 2010, contestatoarea Asociaţia A. a declarat recurs, criticând măsura respingerii excepţiei de neconstituţionalitate formulate cu privire la prevederile art. 244 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta a susţinut, în esenţă că, în mod greşit, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate formulată, deoarece prevederile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituţionale pentru că limitează şi restricţionează, în mod nelegitim, egalitatea părţilor din proces în faţa legii.
Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., ce consacră ordinea de soluţionare a excepţiilor, va cerceta cu prioritate excepţia de inadmisibilitate a căii de atac.
Recursul este inadmisibil având în vedere următoarele considerente:
Potrivit principiului constituţional consacrat de dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, legea procesual civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare sau modificare, calea de atac a recursului fiind prevăzută în mod expres.
În ceea ce priveşte încheierea prin care a fost respinsă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a decide asupra unei excepţii de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţei de judecată, „în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia", calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Raţiunea juridică a reglementării menţionate este aceea de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra accesului liber la justiţie, generată atât de normele europene, cât şi cele de drept intern, care, statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul fundamental al preeminenţei dreptului, sub aspectul garanţiei procesuale cu referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar asupra încheierii pronunţate în condiţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Recurenta Asociaţia A. a declarat recurs împotriva deciziei (pe care aceasta o denumeşte în mod eronat ca fiind încheiere), prin care Completul de 9 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-ar fi pronunţat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a decide asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, invocată în cadrul unei contestaţii în anulare.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile nedefinitive, cu distincţiile prevăzute în textul menţionat.
Cu privire la hotărârea pronunţată în contestaţie în anulare, în discuţie, este de precizat că aceasta este irevocabilă, conform prevederilor art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare".
Aparent, cele două norme procesuale sunt contradictorii, în realitate însă, dispoziţiile art. 299 C. proc. civ. privesc, cu referire la recurs, sistemul stabilit de legea procesual civilă privind soluţionarea în fond şi calea de atac a litigiului dedus judecăţii.
Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, priveşte, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanţa de judecată s-a pronunţat asupra unui incident procedural ivit în cursul soluţionării cauzei, cu referire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa sa.
În exercitarea controlului judiciar, instanţa imediat superioară sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu are competenţă şi nu se pronunţă niciodată asupra fondului cauzei deduse judecăţii. Examinarea fondului, fără a se pronunţa asupra acestuia, priveşte exclusiv stabilirea obiectului cauzei, în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condiţiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv dacă dispoziţia legală pretins neconstituţională are legătură cu soluţionarea cauzei.
Altfel spus, soluţionarea efectivă a cauzei nu este scoasă niciodată din competenţa instanţelor fireşti, stabilite de legea procesual civilă a se pronunţa asupra acesteia în fond şi în căi de atac.
Aşadar, reglementarea cuprinsă în norma specială nu vizează modificarea art. 299 C. proc. civ. ori a art. 377 alin. (2) pct. 5 din acelaşi cod, textele privind situaţii diferite în cadrul procesului civil, aşa încât nu vin în contradicţie.
În consecinţă, recursul cu care instanţa este sesizată în condiţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 ar fi admisibil, iar instanţa imediat superioară în grad ar fi competentă a se pronunţa asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa procesuală în care s-a pronunţat încheierea atacată.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. XXXVI ce a soluţionat recursul în interesul legii, publicată în M. Of., nr. 368 din 30 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a statuat că „încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse căii de atac a recursului".
Însă, în considerentele deciziei sus citate se reţine, în mod expres, că, „în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor, cum ar fi, în materie penală, completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în celelalte materii, secţiile acestei instanţe".
Aşa fiind, în mod evident, Decizia prin care completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu mai poate fi supusă controlului judiciar specific reformării, având în vedere considerentele deciziei menţionate şi dispoziţiile exprese ale legii de organizare judiciară, în vigoare la data declarării recursului.
Pe de altă parte, completul de 9 judecători, în speţă, nu are nici atributul şi nici caracterul conferit instanţei superioare aceluiaşi complet de 9 judecători, în sensul prevăzut de legea procesual civilă, cu referire la normele speciale cuprinse în Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin urmare, faţă de cele ce preced, precum şi pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, instanţa este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală şi a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.
Or, în cauză, aceste cerinţe se constată a nu fi îndeplinite.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de Asociaţia "A." împotriva Deciziei nr. 722 din 25 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 144/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 146/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
