ICCJ. Decizia nr. 182/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 182/2006
Dosar nr. 4955/1/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 6871 din 7 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de inculpatul T.M. împotriva deciziei penale nr. 284 din 16 august 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia pentru minori şi familie.
A casat în parte Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 290 din 14 aprilie 2005 a Tribunalului Iaşi, în latura penală, numai cu privire la inculpatul T.M.
A constatat că infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 5776/2000 a Judecătoriei Iaşi, sunt concurente cu cele pentru care a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 1049/2001 şi nr. 5321/2000 ale aceleaşi instanţe, contopite ulterior prin sentinţa penală nr. 2106/2002 a Judecătoriei Iaşi.
Rejudecând:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare stabilită inculpatului T.M., prin sentinţa penală nr. 2106/2002, a Judecătoriei Iaşi, în pedepsele componente de un an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1049/2001, a Judecătoriei Iaşi şi de 3 ani închisoare aplicată, prin sentinţa penală nr. 5321/2000 a Judecătoriei Iaşi.
În baza art. 36 alin. (2) C. pen., a contopit aceste pedepse, cu pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare aplicată aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală nr. 5776/2000 a Judecătoriei Iaşi, pentru care a menţinut revocarea graţierii şi suspendării condiţionate a executării pedepsei, în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.
A menţinut revocarea liberării condiţionate pentru restul de 350 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare.
A înlăturat aplicarea art. 36 alin. (1) şi a art. 34 lit. b) C. pen.
A repus în individualitatea lor pedepsele aplicate în cauză inculpatului, respectiv 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (2)1 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi de 25 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod.
A înlăturat sporul de pedeapsă de un an închisoare.
A contopit pedeapsa de 15 ani închisoare, cu restul neexecutat de 350 zile închisoare, în pedeapsa cea mai grea.
A contopit pedeapsa de 25 ani închisoare, cu restul de 350 zile rămas neexecutat, în pedeapsa cea mai grea.
În baza art. 34 lit. b), art. 35 şi art. 36 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele de 25 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., 15 ani închisoare, respectiv 4 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 4150/2003 a Judecătoriei Iaşi, în pedeapsa cea mai grea, la care a adăugat un spor de un an închisoare, urmând ca inculpatul T.M. să execute, în final, 26 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen.
Celelalte dispoziţii ale deciziei atacate au fost menţinute.
Împotriva hotărârii instanţei de control judiciar, condamnatul T.M. a declarat un nou recurs. Acesta a susţinut că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat definitiv.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate, obligaţia de a alege şi exercita în condiţiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.
Astfel, corespunzător principiului constituţional al exercitării căilor de atac, numai în condiţiile legii, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că în cauză a fost pronunţată o hotărâre penală definitivă de condamnare a inculpatului T.M., ca urmare a parcurgerii celor două grade de jurisdicţie reglementate de legea procesual-penală.
Or, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Inculpatul exercitându-şi dreptul la recurs, cel de a-l doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întruneşte cerinţele textului menţionat, încalcă principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, cum secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a soluţionat cauza penală în primă instanţă, soluţionarea acestui din urmă recurs excede competenţei atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, aşa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Prin urmare, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţie se constată a fi întemeiată.
Or, recunoaşterea unei căi de atac, în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul T.M. împotriva deciziei nr. 6871 din 7 decembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 5453/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 181/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 183/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
