ICCJ. Decizia nr. 179/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 179/2006
Dosar nr. 2203/1/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2006
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La termenul din 19 ianuarie 2006, fixat pentru judecarea recursurilor declarate împotriva deciziei penale nr. 398 din 10 octombrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor N.E. şi S.Ş.
Drept urmare, potrivit art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., instanţa de recurs a dispus menţinerea detenţiei preventive.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii N.E. şi S.Ş. au declarat recurs.
În motivarea căii de atac exercitate, inculpaţii au învederat nedovedirea îndeplinirii condiţiilor prevăzute în legea procesual-penală, în raport cu faptul că hotărârea de condamnare în primă instanţă nu este susţinută de materialul probator administrat în cauză.
Recursurile sunt inadmisibile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Aşadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală.
Din economia textului menţionat rezultă, însă, că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care, totodată, să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale, părţilor din proces.
Or, potrivit art. 3851 C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs".
Aşadar, prin textul menţionat a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunţate în primă instanţă, ca şi cele ale instanţei de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul.
Pentru ca încheierile să poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunţării în fond sau apel, după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepţia prevăzută de textul menţionat, adică să fie prevăzute expres de lege.
Or, cu referire la încheierile prin care, în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, instanţa a dispus în sensul menţinerii detenţiei preventive a inculpatului, legea procesual-penală nu prevede expres că aceasta este supusă recursului, separat de atacarea pe aceeaşi cale a hotărârii ce se va pronunţa în cauza penală.
În acest sens, sub denumirea marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive", prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că: „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat".
Aşadar, prin dispoziţia legală menţionată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunţate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.
Prin art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, se prevede: „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea, impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive", fără a dispune că, în cazul menţinerii detenţiei preventive de către instanţa sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.
Dimpotrivă, prin alineatul ultim al textului menţionat se face trimitere la art. 160a alin. (2) C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art. 141 din acelaşi cod.
Ca atare, dispoziţiile art. 160b C. proc. pen., nu reglementează o excepţie de la regula generală stabilită prin art. 3851 din acelaşi cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanţa de recurs, menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 3851 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor (…)".
Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepţiei de la regula generală, statuată în art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecăţii urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunţa în cauză, în acea etapă procesuală.
Însă, în raport cu dispoziţiile art.3851 C. proc. pen., cu referire la hotărârile judecătoreşti susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătoreşti nedefinitive.
Or, hotărârea prin care soluţionează recursul, este definitivă, potrivit distincţiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., aşa încât împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs.
Ca atare, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, nici încheierile pronunţate de instanţa de recurs, în cursul judecării acestei căi de atac cu soluţionarea căreia a fost sesizată, nu sunt supuse recursului.
În consecinţă, cum deciziile pronunţate în recurs, definitive şi executorii fiind, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, a fost menţinută măsura detenţiei preventive a inculpatului, nu se încadrează în excepţia prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., acesta nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.
Or, a recunoaşte unei încheieri, o cale de atac neprevăzută de lege, pentru hotărârea ce se va pronunţa în cauză, respectiv recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii, decât cele prevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reţinut că, prin modul în care a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecăţii, precum şi verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri, legea procesual-penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, prin legea procesual/penală s-a stabilit sfera atribuţiilor organelor judiciare, cu determinarea competenţei în raport cu instanţele inferioare sau superioare în grad.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursurile declarate de inculpaţi împotriva unei încheieri prin care, între altele, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a dispus menţinerea detenţiei preventive a acestora.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum în cauză secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu judecă procesul penal în primă instanţă, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condiţiile textului menţionat, aşa încât completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanţa firească de recurs.
Or, dispoziţiile privind competenţa, au caracter imperativ, motiv pentru care soluţionarea unei cauze, în fond sau căi de atac, cu nesocotirea acestora este sancţionată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Aşa fiind, recursul cu care a fost învestit completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
Ca atare, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii N.E. şi S.Ş. împotriva încheierii pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 19 ianuarie 2006, în dosarul nr. 22997/1/2005 (nr. în format vechi 7123/2005).
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenţii+inculpaţi menţionaţi vor fi obligaţi, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii N.E. şi S.Ş. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2006, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 22997/1/2005 (nr. dosar în format vechi 7123/2005).
Obligă recurenţii menţionaţi să plătească statului, câte 260 lei (2.600.000 ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 178/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 180/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
