ICCJ. Decizia nr. 185/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 185/2006
Dosar nr. 1662/1/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 6707 din 28 noiembrie 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A.Ş. împotriva deciziei nr. 1892 din 10 aprilie 2002 a aceleaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că A.Ş. a solicitat examinarea, a două hotărâri penale definitive pronunţate împotriva sa de Tribunalul Bucureşti, ambele sub acelaşi număr, respectiv nr. 139, dar în ani diferiţi, şi anume, prima în anul 2000, iar a doua în anul 2001.
Punându-se în discuţie calificarea juridică a căii de atac, condamnatul a precizat, prin apărător, că cererea reprezintă o contestaţie în anulare întemeiată pe art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Din examinarea hotărârilor indicate de apărare, instanţa a constatat că prin sentinţa penală nr. 139 din 3 martie 2000, a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1892 din 10 aprilie 2002, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, inculpatul A.Ş. a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Prin Decizia nr. 139 din 22 februarie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului A.Ş., de înlocuire a măsurii arestării preventive, cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Pentru a se pronunţa în sensul caracterului nefondat al căii de atac exercitate de către condamnat, instanţa a reţinut că eventuala rejudecare a cauzei, dincolo de limita ordinară a judecăţii procesului penal, dar în vederea readucerii acesteia înlăuntrul acestei limite, constituie o amplificare a judecăţii prin exercitarea contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, pentru a provoca un autocontrol judecătoresc, care poate duce la o rejudecare a cauzei de către aceeaşi instanţă.
Drept urmare, contestaţia în anulare are caracter de cale extraordinară de retractare.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., contestaţia în anulare poate fi făcută numai în cazurile anume prevăzute în aceste dispoziţii.
Condiţia comună tuturor cazurilor de contestaţie este ca hotărârea atacată să fie definitivă.
Potrivit art. 386 lit. d) C. proc. pen., contestaţia în anulare poate fi făcută când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive (de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal) pentru aceeaşi faptă, respectiv când au fost încălcate dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat.
Calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, în cazul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., presupune, deci, existenţa concomitentă a două hotărâri definitive de condamnare a unei persoane pentru aceeaşi faptă, existenţa unei identităţi de obiect, de persoană (respectiv, în cazul celei de a doua judecăţi să fi fost inculpată aceeaşi persoană, care a mai fost anterior judecată), iar obiectul cauzei să-l constituie aceleaşi fapte, pentru care inculpatul a fost judecat.
Condiţiile cerute de text sunt explicite, în sensul că numai hotărârile prin care s-a soluţionat fondul procesului, pot fi reconciliate prin procedura contestaţiei în anulare, fiind exclusă posibilitatea de a se avea în vedere alt gen de hotărâri.
Or, din examinarea hotărârilor invocate de apărare rezultă că numai una dintre acestea este de condamnare, cealaltă fiind o hotărâre dintre cele ce vizează luarea, menţinerea, revocarea ori înlocuirea unei măsuri preventive.
Totodată, argumentul apărării, că ar mai exista o hotărâre de condamnare neindentificată şi nedepusă la dosar, nu poate forma obiectul judecăţii prezentei cereri.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul-condamnat A.Ş. a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora, cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părţilor a fost precis stabilită, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătoreşti nedefinitive, sentinţe sau decizii după caz.
Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în contestaţie în anulare de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind o decizie definitivă dată de aceeaşi instanţă în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Împiedicarea unei noi judecăţi asupra cauzei penale definitiv soluţionate, justificat de cerinţa stabilităţii ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific şi exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidenţă, privitor la soluţiile pronunţate în contestaţie, şi din dispoziţiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen.
Ca atare, potrivit dreptului comun, Decizia atacată nu este supusă recursului.
Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competenţă prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac, în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul-condamnat A.Ş. împotriva deciziei nr. 6707 din 28 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2048/2005, al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul menţionat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat A.Ş. împotriva deciziei nr. 6707 din 28 noiembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 2048/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 184/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 186/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
