ICCJ. Decizia nr. 181/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 181/2006
Dosar nr. 4954/1/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 105 din 20 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, plângerea formulată de petentul B.I. împotriva rezoluţiei nr. 822/P/2004 din 20 ianuarie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă ca inadmisibilă.
S-a reţinut că împotriva rezoluţiei menţionate, petentul nu a urmat procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen.
Astfel, petentul B.I. a formulat un număr de 8 memorii, prin care a susţinut că soluţiile pronunţate în dosarele nr. 1150/1993, al Judecătoriei Ineu, nr. 188/P/1999 şi nr. 644/P/2003, ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Ineu, sunt abuzive şi vădit nelegale.
În fapt, la data de 15 noiembrie 1992, petentul menţionat a produs părţii vătămate S.P., leziuni ce au necesitat pentru vindecare, un număr total de 65 zile de îngrijiri medicale.
Inculpatul B.I. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 54/P/1993 din 5 mai 1993, întocmit de procurorul L.I. din cadrul fostei Procuraturi Locale Ineu.
Prin sentinţa penală nr. 370 din 15 noiembrie 1993, inculpatul B.I. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani, 3 luni şi 16 zile închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod. Completul de judecată a fost formulat din judecătorii T.V. şi C.C., procuror de şedinţă fiind M.M.
Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 61 din 27 ianuarie 1994, a Tribunalului Arad. Completul de judecată a fost compus din judecătorii D.A., P.M. şi A.M. Ministerul Public a fost reprezentat de procurorul B.A.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 164/R din 27 aprilie 1994, a respins recursul declarat de inculpat. Completul de judecată a fost constituit din judecătorii D.M., N.S. şi D.D., iar reprezentarea Ministerului Public a fost asigurată de procurorul F.E.
Petentul B.I. a sesizat organul de urmărire penală, susţinând că magistraţii menţionaţi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, precum şi a infracţiunii de represiune nedreaptă, constând în aceea că a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, deşi la dosar nu existau suficiente probe în susţinerea învinuirii.
Or, examinând dosarul de fond, se constată că modul de comitere al faptei şi vinovăţia inculpatului rezultă în mod indubitabil din materialul probator administrat în cauză.
Prin urmare, fapta reclamată de petent nu există.
Totodată, cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 268 C. pen., s-a împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale.
Cazul prevăzut de art. 10 lit. a) prevalează asupra cazului prevăzut de art. 10 lit. g) C. proc. pen., privitor la imposibilitatea antrenării răspunderii penale.
Totodată, în dosarul nr. 188/P/1999 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ineu s-a dispus, la data de 24 martie 1999, scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A.A., în baza art. 181 C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2151 C. pen.
Partea vătămată contestă această soluţie, pe care o consideră abuzivă. Totodată, în opinia părţii vătămate B.I., care a reclamat că învinuitul A.A. nu i-a mai restituit o cantitate de cereale adusă pentru măcinat, în valoare de 1.200.000 lei, ordonanţa reprezintă un act de favorizare a infractorului, iar sancţiunea aplicată este mult prea blândă în raport cu urmările concrete ale faptei comise, coroborat cu neacoperirea prejudiciului.
Or, din examinarea soluţiei se constată că aceasta este corectă, iar sancţiunea a fost just individualizată, aşa încât nu se poate reţine încălcarea atribuţiilor de serviciu sau a legii de către procuror.
Prin urmare, nici în acest caz, nu se poate dispune începerea urmăririi penale, întrucât fapta nu există.
În fine, petentul B.I. a mai avut calitatea de parte vătămată în dosarul nr. 644/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ineu. Acesta a sesizat organul de urmărire penală, cu privire la S.P., S.L., J.I. şi J.F., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, 192, 213, 289 şi 323 C. pen., raportul conflictual fiind generat de condiţiile de încheiere şi executare a unui contract de închiriere, având ca obiect un spaţiu comercial.
Prin rezoluţia din 18 noiembrie 2003 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, întrucât faptele sesizate nu există.
Astfel, urmare a examinării soluţiei, s-a constatat că aceasta este corectă şi că solicitarea de desfăşurare a unei anchete penale este consecinţa unui conflict mai vechi cu persoanele împotriva cărora sesizarea a fost formulată.
De altfel, aceste aspecte fuseseră anterior cercetate în dosarele nr. 761/P/2002, nr. 75/P/2003, nr. 189/P/1999, ale aceleaşi unităţi şi a mai multor lucrări, toate soluţionate prin neînceperea urmăririi penale sau închise prin referat.
Soluţiile pronunţate în aceste dosare nu au fost atacate pe calea prevăzută de art. 278 C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, în baza art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii menţionaţi, sub aspectul infracţiunilor sesizate.
Petentul a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângere formulată împotriva rezoluţiei nr. 822/P/2004 din 20 ianuarie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, fără a urma anterior procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul B.I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de atac.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 2781 C. proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere, în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă".
Această normă legală, vizând controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată dispusă de organul de urmărire penală, are rolul de a da eficienţă dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţia României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană se poate adresa justiţiei, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime", corespunzător dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, prin care s-a stabilit că „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", precum şi Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie, au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".
Din economia textului menţionat rezultă, însă, cu evidenţă, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., exclusiv dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea părţii interesate, prin art. 275 - 278 din acelaşi cod şi excede controlului judecătoresc, potrivit procedurii reglementate de textul menţionat, orice alt act procesual sau procedural al organului de urmărire penală, inclusiv rezoluţia primară de neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în condiţiile procedurii menţionate.
Ca atare, are aptitudinea declanşării controlului judecătoresc exclusiv plângerea care priveşte actul procesual prevăzut de art. 2781 C. proc. pen., formulată de persoana care îşi justifică calitatea în condiţiile legii.
În consecinţă, neparcurgerea procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen. constituie un fine de neprimire a plângerii de către instanţa competentă să judece în fond cauza.
Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menţionat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfăşurarea procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, aşa încât încălcarea lor duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.
Aceeaşi concluzie este impusă şi de aplicarea întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
Ca atare, revine părţii interesate, obligaţia de a exercita în condiţiile legii, drepturile procesuale stabilite în Codul de procedură penală.
Or, petentul a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângerea formulată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, fără a urma procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanşeze, în cadrul Ministerului Public, verificarea de către procurorul ierarhic superior, a dispoziţiei primare de neîncepere a urmăririi penale.
Aşa fiind, în mod legal instanţa sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.I. împotriva sentinţei nr. 105 din 20 februarie 2006, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 6340/1/2005 (nr. în format vechi: 1485/2005).
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 180/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 182/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
