ICCJ. Decizia nr. 180/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 180/2006
Dosar nr. 3220/1/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 45 din 19 august 1996, a Tribunalului Teleorman, inculpatul B.P. a fost condamnat la 18 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen.
A dispus degradarea militară a inculpatului.
A obligat pe inculpatul menţionat, să plătească părţii civile C.E., 700.000 lei cu titlu de despăgubiri civile şi 300.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că, în data de 19 august 1995, inculpatul B.P. a exercitat agresiuni asupra victimei P.B., mama sa, în urma cărora aceasta a decedat, în noaptea de 19 spre 20 august 1995.
Din raportul medico-legal de necropsie rezultă că victima a prezentat multiple rupturi hepatice şi fracturi costale, iar examenul extern a evidenţiat numeroase echimoze, excoriaţii şi plăgi.
S-a concluzionat că decesul victimei P.B. a fost violent şi s-a datorat şocului traumatic şi hemoragic, consecinţa unui traumatism toraco-abdominal, soldat cu fracturi costale şi rupturi de ficat, cu hemoragie internă, între leziuni şi deces existând raport direct de cauzalitate.
Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 195 din 27 noiembrie 1996, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 770 din 28 martie 1997, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunţate în apel.
Prin sentinţa penală nr. 133 din 27 iunie 2000, Tribunalul Teleorman, secţia penală, a respins, ca nefondată, cererea condamnatului B.P., privind revizuirea sentinţei nr. 45 din 19 august 1996, a aceleaşi instanţe.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 502 din 28 septembrie 2000, a respins apelul declarat de revizuentul-condamnat împotriva hotărârii instanţei de executare, ca nefondat.
Recursul declarat de revizuentul-condamnat menţionat împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 474 din 31 ianuarie 2001, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Prin sentinţa penală nr. 269 din 26 octombrie 2004, Tribunalul Teleorman, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, o nouă cerere a condamnatului B.P., privind revizuirea hotărârii pronunţate la soluţionarea în fond a cauzei penale, având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia II-a penală pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 944/A din 10 decembrie 2004, a respins apelul declarat de condamnatul menţionat împotriva sentinţei pronunţate în calea de atac a revizuirii, ca nefondat.
Prin Decizia nr. 1962 din 22 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuent împotriva deciziei pronunţate în apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 7085 din 15 decembrie 2005, a respins contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei pronunţate în recurs, ca nefondată.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul B.P. a declarat un nou recurs, susţinând că prima instanţă s-a pronunţat asupra cererii de revizuire, cu încălcarea competenţei secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora, cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părţilor a fost precis stabilită, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătoreşti nedefinitive, sentinţe sau decizii după caz.
Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în contestaţie în anulare de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind o decizie definitivă dată de aceeaşi instanţă în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Este de reţinut că, în acest caz, cauza penală privindu-l pe inculpatul B.P., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen., a fost soluţionată prin hotărâre definitivă.
Condamnatul B.P. a formulat două cereri de revizuire a hotărârii definitive de condamnare.
Ambele cereri au parcurs ciclul ordinar al judecăţii.
Contestaţia în anulare, în soluţionarea căreia s-a pronunţat Decizia atacată cu recurs de către revizuentul-condamnat B.P., a privit hotărârea definitivă prin care a fost soluţionată cea de a doua cerere de revizuire.
Or, împiedicarea unei noi judecăţi asupra cauzei penale definitiv soluţionate, justificat de cerinţa stabilităţii ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific şi exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidenţă, privitor la soluţiile pronunţate în contestaţie, şi din dispoziţiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen.
Ca atare, potrivit dreptului comun, Decizia atacată nu este supusă recursului.
Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competenţă prevăzută în Legea nr. 304/2004 republicată, art. 24, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul-condamnat B.P. împotriva deciziei nr. 7085 din 15 decembrie 2005 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul menţionat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat B.P. împotriva deciziei nr. 7085 din 15 decembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 2400/2005.
Obligă recurentul menţionat, să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 179/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 181/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
