ICCJ. Decizia nr. 215/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 215/2004
Dosar nr. 107/2004
Şedinţa publică din 5 iulie 2004
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1657 din 24 martie 2004, pronunţată în dosarul nr. 1249/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins contestaţia în anulare formulată de contestatorii T.V. şi T.G.V. împotriva deciziei nr. 5915 din 12 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut că inculpaţii menţionaţi au fost condamnaţi anterior împlinirii termenului prescripţiei speciale a răspunderii penale de 7 ani şi 6 luni, aşa încât, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., invocat de contestatori.
Împotriva acestei decizii, contestatorii au declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. şi fără a formula critici în scris.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 392 alin. (4) C. proc. pen., „sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar Decizia dată în apel este supusă recursului".
Dispoziţia legală menţionată nu constituie o derogare de la regimul general al căilor ordinare de atac reglementate de legea procesuală penală.
Astfel, potrivit art. 361 C. proc. pen., „sentinţele pot fi atacate cu apel", iar, potrivit art. 3851 lit. e) din acelaşi cod, deciziile pronunţate în apel sunt supuse recursului.
Drept urmare, admisibilitatea căii de atac exercitată de petenţii T.V. şi T.G.V., urmează a fi examinată în raport cu regimul juridic al căilor de atac reglementat prin Codul de procedură penală.
În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un recurs declarat de petenţii menţionaţi împotriva deciziei secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost soluţionată o contestaţie în anulare formulată împotriva unei decizii date în recurs.
Or, în raport cu dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătoreşti, sentinţe sau decizii, după caz, nedefinitive.
Mai mult, particularizând situaţia în care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă cauza penală în primă instanţă, caz în care hotărârea pronunţată la judecarea în fond nu este supusă apelului, art. 3851 lit. d) C. proc. pen. prevede că sentinţele pronunţate sunt supuse recursului.
Aşadar, admisibilitatea recursului este condiţionată de exercitarea acestei căi de atac împotriva unei hotărâri nedefinitive, cu distincţiile reglementate de textele legale menţionate.
Or, în cauză Decizia pronunţată în contestaţia în anulare formulată împotriva unei decizii pronunţate în recurs, având caracter definitiv şi executoriu, potrivit art. 416 C. proc. pen., nu se încadrează în categoriile de hotărâri, nedefinitive, supuse recursului.
Aşa fiind, în cauză nu este îndeplinită una dintre condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea unei căi de atac, respectiv, cea privitoare la existenţa unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judecătoresc prin declararea recursului.
Totodată, art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, în considerarea caracterului lor definitiv şi executoriu.
Aşadar, justificat de cerinţa stabilităţii ordinii de drept, respectiv a prezumţiei de autenticitate a unor situaţii juridice date de hotărârile judecătoreşti penale definitive, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenţii T.V. şi T.G.V., care, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorii T.V. şi T.G.V. împotriva deciziei nr. 1657 din 26 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă recurenţii să plătească statului câte 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 5 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 214/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 216/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
