ICCJ. Decizia nr. 217/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 217/2004
Dosar nr. 27/2004
Şedinţa publică din 5 iulie 2004
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 martie 2003, D.F. a formulat plângere penală, împotriva judecătorilor I.M., M.C., D.M., de la Curtea de Apel Bucureşti şi împotriva procurorului D.B., de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de arestare nelegală şi abuz în serviciu, contra intereselor publice, prevăzute de art. 266 C. pen. şi, respectiv, art. 248 din acelaşi cod.
În motivarea plângerii, petentul D.F. a arătat că, prin sentinţa penală nr. 1015 din 19 octombrie 1999, Judecătoria Giurgiu a dispus, în sensul achitării acestuia pentru infracţiunile prevăzute de art. 35 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 328/1966, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., a aplicat pedeapsa amenzii administrative de 1.000.000 lei, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals.
Tribunalul Giurgiu, secţia penală, prin Decizia penală nr. 295 din 18 septembrie 2000, a admis apelul declarat de procuror, împotriva hotărârii primei instanţe şi, rejudecând cauza, l-a condamnat pe D.F., pentru aceleaşi infracţiuni, la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare.
Recursul declarat de D.F., împotriva acestei din urmă hotărâri, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 1960 din 24 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Drept urmare, s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1698 din 7 decembrie 2000, executarea pedepsei de către petent începând la data de 29 ianuarie 2001.
Împotriva hotărârii instanţei de recurs, petentul a formulat contestaţie în anulare.
Prin încheierea de şedinţă din 12 februarie 2001, pronunţată în dosarul nr. 321/2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis, în principiu, contestaţia în anulare şi a fixat termen pentru judecarea acesteia, la 5 martie 2001.
Prin Decizia nr. 366 din 5 martie 2001, contestaţia a fost admisă, pentru motivul prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.
Rejudecând recursul declarat de D.F., instanţa de control a reţinut că Decizia pronunţată în apel este temeinică şi legală şi a dispus, în sensul respingerii recursului.
Petentul a susţinut că, urmare admiterii contestaţiei în anulare, instanţa de recurs era obligată să dispună punerea sa în libertate, întrucât, fiind desfiinţată Decizia, nici mandatul de executare emis în baza ei nu mai putea produce efecte.
Prin Rezoluţia nr. 261/P din 24 iunie 2003, secţia de urmărire penală şi criminalistică, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus, în sensul neînceperii urmăririi penale, împotriva judecătorilor şi procurorului care au participat la judecarea contestaţiei în anulare, deoarece, din materialul probator administrat în cauză, a rezultat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate.
Prin Rezoluţia nr. 261/P/2003 din 15 august 2003, plângerea petentului D.F., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a fost respinsă, ca nefondată, apreciindu-se că rezoluţia atacată este temeinică şi legală.
Nemulţumit de soluţia de neîncepere a urmăririi penale, petentul D.F. s-a adresat cu plângere instanţei de judecată, solicitând desfiinţarea acesteia şi trimiterea în judecată a magistraţilor la care a făcut referire în plângerea penală.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 104 din 21 octombrie 2003, a respins plângerea formulată de petentul D.F., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, ca nefondată.
În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut că, potrivit art. 392 C. proc. pen., la termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după casare.
La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa de judecată, făcând aplicarea art. 375 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., a citat părţile, asigurând prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere.
La acelaşi termen, s-a admis contestaţia în anulare, Decizia penală nr. 1960 din 24 noiembrie 2000 a fost desfiinţată şi s-a procedat la rejudecarea recursului.
Constatând că hotărârea instanţei de apel, prin care inculpatul D.F. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare, este legală şi temeinică, recursul a fost respins, ca nefondat.
Potrivit art. 415 C. proc. pen., hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive şi se pun în executare potrivit art. 418 alin. (1) din acelaşi cod, de către instanţa de judecată.
Mandatul de executare a pedepsei închisorii a fost emis de Judecătoria Giurgiu, în baza deciziei penale nr. 295 din 18 septembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Giurgiu în apel, rămasă definitivă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Chiar dacă contestaţia în anulare a fost admisă în principiu şi apoi în fond, atâta timp cât instanţa de recurs, ţinând seama de dispoziţiile art. 390 C. proc. pen., nu a considerat necesară suspendarea executării a cărei hotărâre se cere, cu atât mai mult, nu se poate susţine că, din momentul admiterii contestaţiei şi anularea deciziei instanţei de recurs, arestarea a devenit nelegală, deoarece, deodată cu desfiinţarea deciziei, s-a procedat şi la rejudecarea recursului.
Constatând că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, recursul a fost respins, în aceeaşi şedinţă, la 5 martie 2001.
Menţinerea în stare de arest devenea nelegală, numai în situaţia în care Curtea, admiţând contestaţia în anulare, ar fi desfiinţat Decizia şi, procedând la rejudecarea recursului, ar fi casat hotărârea instanţei de apel.
Aşadar, din moment ce, după admiterea contestaţiei în anulare, recursul a fost rejudecat la acelaşi termen şi, prin Decizia nr. 366 din 5 martie 2001, a fost respins, ca nefondat, rezultă că menţinerea în stare de arest a inculpatului condamnat, în apel, la pedeapsa închisorii în regim de detenţie este legală, aşa încât plângerea petentului se constată a fi neîntemeiată.
Împotriva sentinţei nr. 104 din 21 octombrie 2003, petentul D.F. a declarat recurs.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 23 alin. 1 din Constituţia României, revizuită, „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile".
Prin alin. (2) al aceluiaşi articol, s-a stabilit că „percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege".
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin art. 5 pct. 1 a stabilit că „orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă".
Totodată, prin acelaşi articol, s-a stabilit că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia, între alte cazuri, când „este deţinut pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent".
Corespunzător dreptului fundamental al persoanei, privitor la garantarea libertăţii individuale, dar şi excepţiei menţionate, stabilite prin legea fundamentală şi Convenţie, C. proc. pen., prin art. 5, a stabilit că „în tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei".
Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege".
În cauză, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a fost pusă în executare pedeapsa închisorii, conform art. 420 şi urm. C. proc. pen., cu referire la art. 415 alin. (1) şi art. 418 din acelaşi cod.
Recurentul critică soluţia de respingere a plângerii formulate, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, adoptată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin sentinţa atacată, apreciind că, în mod greşit, instanţa a considerat că este legală deţinerea sa, ulterior admiterii contestaţiei în anulare şi desfiinţării deciziei pronunţate în recurs, atacată pe această cale.
Or, este adevărat că, prin admiterea contestaţiei în anulare, cauza este repusă în stadiul de dezbatere a recursului şi, drept urmare, hotărârea atacată, în speţă hotărârea instanţei de apel, pierde caracterul definitiv şi executoriu.
Dar, în cauză, recursul a fost rejudecat şi respins, la acelaşi termen de judecată la care contestaţia în anulare a fost admisă, iar Decizia atacată a fost desfiinţată.
Ca urmare, Decizia penală nr. 295 din 18 septembrie 2000 a Tribunalului Giurgiu, în baza căreia a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii, a redevenit definitivă şi executorie la acelaşi termen de judecată.
Aşa fiind, în raport de inexistenţa unei perioade semnificative, efective, de timp, între data desfiinţării hotărârii atacate cu contestaţie în anulare, respectiv pierderii caracterului definitiv şi executoriu al deciziei pronunţate în apel şi cea a rejudecării recursului declarat împotriva acesteia, în mod judicios, s-a reţinut de către instanţa sesizată cu soluţionarea plângerii formulate, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, că nu s-a pus problema examinării legalităţii privării de libertate a inculpatului şi, ca atare, nu se poate reţine existenţa indiciilor săvârşirii infracţiunii reclamate de petent, care să justifice o altă soluţie, de admitere a plângerii şi infirmării rezoluţiei atacate.
Ca atare, hotărârea atacată cu recurs nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., aceasta fiind temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul D.F., ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.F., împotriva sentinţei nr. 104 din 21 octombrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă recurentul să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 5 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 216/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 218/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
