ICCJ. Decizia nr. 218/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 218/2004
Dosar nr. 36/2004
Şedinţa publică din 5 iulie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar , constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 409 din 18 decembrie 2002, Tribunalul Hunedoara, secţia penală, a condamnat pe inculpatul P.I.V. (fiul lui I.F. şi L.A., născut la data de 10 decembrie 1957 în Petroşani, pregătire şcolară 8 clase, are 4 copii minori, fără ocupaţie, fără antecedente penale) la 11 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b1) şi alin. (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de incest, prevăzută de art. 203 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a contopit pedepsele stabilite şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare.
S-a reţinut că, în perioada 1999-21 august 2002, prin constrângere, în mod repetat, inculpatul a întreţinut raporturi sexuale cu P.R.O., fiica sa în vârstă de 11 ani.
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpatul a declarat apel, susţinând că nu se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin Decizia penală nr. 57/A din 20 februarie 2003, a respins apelul, ca nefondat, apreciind că în cauză s-a reţinut o corectă stare de fapt, în baza probelor administrate, iar încadrarea juridică este cea legală.
S-a reţinut că susţinerea inculpatului, în sensul că nu a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, nu are corespondent în probele administrate, cu referire la declaraţiile minorei, mătuşii şi mamei acesteia şi prin capcana chimică care atestă întreţinerea actelor sexuale.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susţinând că, în mod greşit, s-a reţinut de către instanţe că ar fi întreţinut raporturi sexuale cu fiica sa.
Prin Decizia nr. 2531 din 28 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins recursul declarat de inculpat, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, din probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine că inculpatul, prin constrângere, mai ales de natură psihică, a întreţinut raporturi sexuale cu fiica sa minoră, repetate timp îndelungat.
Prin urmare, instanţele au reţinut o situaţie de fapt corespunzătoare realităţii şi au dat o corectă încadrare juridică faptelor comise.
Pe de altă parte, s-a reţinut că sancţiunea aplicată, situată spre minimul prevăzut de norma încriminatoare, nu este prea severă.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 şi art. 410 partea II pct. 4 teza I şi pct. 71 teza I C. proc. pen.
S-a susţinut că pedeapsa aplicată inculpatului a fost greşit individualizată, în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, profitând de neputinţa victimei de a se apăra, inculpatul, prin constrângeri, mai ales de natură psihică, şi-a violat propria fiică, minoră, în vârstă de 11 ani, în mod repetat, pe o perioadă îndelungată de timp.
În raport de cele arătate, Decizia instanţei de a aplica, pentru cele două infracţiuni intenţionate, comise în condiţiile stării de agravare a pluralităţii infracţionale, în forma concursului real, pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare, este nejustificat de blândă şi nu atinge scopul preventiv-educativ atribuit de lege.
În consecinţă, se impunea ca instanţa de fond să acorde semnificaţia cuvenită prevederilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), stabilind pedepse orientate spre maximul special.
S-a mai susţinut că hotărârile judecătoreşti sunt contrare legii, cu referire la dispoziţiile art. 197 alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) C. pen., sub aspectul neaplicării pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul majorării pedepselor aplicate inculpatului, precum şi aplicării pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Unul din principiile de bază ale dreptului penal este cel al individualizării pedepsei, potrivit căruia stabilirea în lege a naturii şi limitelor pentru o anumită infracţiune, precum şi aplicarea pedepsei concret determinate pentru infracţiunea săvârşită, trebuie să corespundă gravităţii acesteia, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum şi de situaţia personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în aşa fel încât aceasta să-şi poată îndeplini funcţiile şi realiza scopul.
Prin urmare, temeinicia şi legalitatea hotărârilor judecătoreşti de condamnare este dată de existenţa proporţiei juste, dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire şi aplicare a pedepsei şi culpabilitatea şi periculozitatea, relevate de probatoriul administrat în cauză.
Astfel, potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală".
Aşadar, în raport de determinarea coordonatelor de bază, stabilite prin individualizarea legală, în cadrul individualizării judiciare a pedepsei are loc o operaţiune de adaptare a acesteia la cazul concret dedus judecăţii, în raport de criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi de care trebuie să se ţină seama, cumulativ.
Cu alte cuvinte, cum scopul şi funcţiile pedepsei se realizează în primul rând în raport cu inculpatul, apare ca esenţial a se ţine seama de persoana acestuia, aşa încât, în procesul individualizării judiciare, răspunderea penală să fie diferenţiată în fiecare caz în parte.
Concomitent, adaptarea pedepsei pe măsura tulburării pe care faptele comise au produs-o în mediul social, priveşte realizarea proporţionalităţii cu măsura gradului de pericol social creat, prin săvârşirea infracţiunii.
În cauză, criticile formulate, prin recursul în anulare, privesc greşita adaptare a pedepsei aplicate, în raport de pericolul social al faptei deduse judecăţii, de persoana inculpatului, care a mai fost condamnat, precum şi de conduita procesuală a acestuia, în parte nesinceră.
Din actele dosarului, rezultă că inculpatul, profitând de neputinţa victimei de a se apăra, prin constrângere, mai ales de natură psihică, şi-a violat propria-i fiică, minoră, de numai 11 ani, în mod repetat, pe o perioadă îndelungată de timp.
Acest complex de trăsături şi împrejurări concrete, specific faptelor comise, caracterizează un pericol social ridicat al acestora, situat spre limita superioară a pericolului social abstract, propriu normelor incriminatoare menţionate.
În acelaşi timp, elementele caracterizante ale persoanei inculpatului, relevate de probatoriul administrat în cauză şi invocate de titularul recursului în anulare, pun în evidenţă o periculozitate sporită a acestuia, căreia, de asemenea, nu i s-a dat semnificaţia cuvenită în operaţiunea de individualizare a pedepselor.
Având în vedere cele arătate, Decizia instanţei de a aplica pentru cele două infracţiuni intenţionate, comise în condiţiile stării de agravare a pluralităţii de infracţiuni, în forma concursului real, o pedeapsă rezultantă de numai 11 ani închisoare, nejustificat de blândă şi neavând aptitudinea de a realiza scopul preventiv-educativ prevăzut de lege şi nu pedepse orientate spre maximul special, este greşită, hotărârea pronunţată fiind supusă cazului de casare, prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. 81) partea I pct. 4 teza I din acelaşi cod, invocat de procurorul general.
Pe de altă parte, potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa reprezintă o sancţiune de drept penal, constând într-o măsură de constrângere şi reeducare prevăzută de lege, pentru săvârşirea unei infracţiuni, care se aplică inculpatului, de către instanţa de judecată, în scopul prevenirii comiterii de noi infracţiuni.
Prin art. 53 din acelaşi cod, s-a stabilit un sistem general de pedepse, pe categorii, natură şi limite generale, constând în pedepse principale, pedepse complimentare şi pedepse accesorii.
Pedepsele complimentare, prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), constau în interzicerea temporară a unor drepturi ale condamnatului, ca un adaos la pedeapsa principală a închisorii, pe lângă care se aplică în condiţiile legii.
Astfel, potrivit art. 65 C. pen., pedeapsa complimentară a interzicerii, pe durată determinată, a exercitării unora dintre drepturile prevăzute în art. 64 din acelaşi cod, poate fi aplicată când pedeapsa principală este de peste doi ani şi este obligatorie când norma specială prevede această pedeapsă, iar condiţia stabilirii unei pedepse principale de peste doi ani închisoare este îndeplinită.
Cu referire la cauză, art. 197 alin. (2) lit. b1) C. pen., astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 89/2001, prevede pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă victima infracţiunii de viol este un membru de familie.
În acelaşi timp, pentru situaţia în care victima infracţiunii de viol nu a împlinit vârsta de 15 ani, prin alin. (3) al aceluiaşi articol, s-a stabilit că pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.
Cum, în cauză, inculpatul a fost condamnat la 11 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b1) şi alin. (3) C. pen., fiind astfel îndeplinite condiţiile aplicării obligatorii a pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre contrară legii, supusă cazului de casare, prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. 81) partea I pct. 71 teza I din acelaşi cod, invocat de procurorul general.
Sesizată exclusiv cu căile de atac exercitate de inculpat, instanţele de control judiciar nu au avut posibilitatea legală de îndreptare a greşelii instanţei de fond.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 4141, cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în anulare şi va casa hotărârile atacate, numai cu privire la pedeapsa principală şi la omisiunea aplicării pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi.
În aceste limite, va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată pentru infracţiunile concurente menţionate şi va repune pedepsele în individualitatea lor.
Pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b1) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), va fi majorată de la 11 ani închisoare la 15 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.
Aceluiaşi inculpat i se va aplica pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 10 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.
Celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei penale nr. 409 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Hunedoara, deciziei penale nr. 57 din 20 februarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi deciziei nr. 2531 din 28 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul P.I.V.
Casează hotărârile atacate, numai cu privire la cuantumul pedepsei principale, aplicate pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b1) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi la omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.
Înlătură aplicarea art. 33 lit. b), art. 34 lit. b) C. pen., descontopeşte pedepsele aplicate pentru infracţiunile concurente şi le repune în individualitatea lor:
- 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b1) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); - 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de incest prevăzută de art. 203 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) Majorează, de la 11 ani închisoare la 15 ani închisoare, pedeapsa prevăzută pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b1) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În urma contopirii acestei pedepse cu pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de incest, dispune ca inculpatul menţionat să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.
Aplică inculpatului P.I.V. pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 10 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Anulează mandatul anterior şi dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
Onorariul de avocat în sumă de 400.000 lei, pentru apărarea din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 5 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 217/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 219/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
