ICCJ. Decizia nr. 22/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 22/2006
Dosar nr. 257/2005
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2006
Asupra cererii de revizuire de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 38 din 14 februarie 2005, completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 238 din 21 octombrie 2004, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 4366/2004.
S-a reţinut că prin plângerea formulată, petentul menţionat a vizat în fapt retractarea deciziei penale pronunţată în soluţionarea apelului declarat într-o altă cauză penală.
Or, plângerea întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen., privind controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, are exclusiv aptitudinea examinării rezoluţiei atacate, sub raportul legalităţii şi temeiniciei acesteia, în raport cu actele premergătoare sau de urmărire penală efectuate în cauză.
Ca atare, în mod judicios prima instanţă a reţinut că acest control nu priveşte legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti pronunţate într-o altă cauză penală, cu prilejul judecării căreia, în acea etapă procesuală, ar fi fost săvârşite infracţiunile reclamate.
În consecinţă, respingând plângerea, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Împotriva acestei din urmă decizii, petentul a formulat contestaţie în anulare, susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 47 alin. (2), art. 62, art. 304 şi art. 306 C. proc. pen., precum şi ale art. 5 din Legea nr. 303/2004.
Contestatorul a susţinut că, prin abuz, acestuia i-a fost încălcat dreptul la revizuirea unei hotărâri penale, recunoscut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 63 din 5 mai 2003, pronunţată de completul de 9 judecători, în dosarul nr. 15/2003.
Contestaţia în anulare a fost respinsă, ca tardiv introdusă, reţinându-se că petentul A.I. a formulat contestaţia în anulare, la data de 12 mai 2005, împotriva unei decizii pronunţate de completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 14 februarie 2005, cu depăşirea termenului prevăzut de legea procesual-penală, respectiv art. 388 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia „contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a), poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere".
Or, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen".
Exercitarea în termen a contestaţiei în anulare constituie prima condiţie de admisibilitate, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, prevăzută în art. 391 alin. (2) C. proc. pen., prin care sub denumirea marginală „admiterea în principiu", legiuitorul a prevăzut următoarele: „instanţa, constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia, este din cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate".
Din actele dosarului rezultă că sesizarea instanţei cu această cale de atac a avut loc cu depăşirea termenului prevăzut de legea procesual-penală.
Ca atare, excepţia de tardivitate a introducerii contestaţiei în anulare s-a constatat a fi întemeiată.
Drept urmare, constatându-se neîndeplinită prima condiţie, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, instanţa s-a pronunţat în sensul arătat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul A.I. a formulat o cerere de revizuire.
Acesta a susţinut că s-a aplicat greşit legea, cu referire la art. 388 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia „contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d), poate fi introdusă oricând".
Cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din economia dispoziţiilor art. 393 şi 394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
Din aceleaşi dispoziţii rezultă, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita pe cale judecătorească pe cei condamnaţi pe nedrept.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen., şi numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din acelaşi cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac, la alte situaţii privitoare la pretinsa nerespectare a unor condiţii formale de desfăşurare a judecăţii sau cu privire la raţionamente jurisdicţionale eronate, este exclusă, în raport cu dispoziţiile procesuale menţionate şi cu principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia părţile interesate, care îşi legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii.
Drept urmare, coroborarea acestor dispoziţii legale impune concluzia condiţionării examinării temeiniciei hotărârii atacate, de exercitarea cererii de revizuire în condiţiile legii, cu referire la dispoziţiile art. 393 şi 394 C. proc. pen. şi a inadmisibilităţii controlului judiciar, cu consecinţa respingerii cererii pentru acest motiv, în situaţia exprimării de către partea interesată, a simplei nemulţumiri a acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere, fie afirmării generice a nelegalităţii şi netemeiniciei acesteia, neîncadrabile în dispoziţiile legale menţionate.
În cauză, revizuentul a formulat cerere, solicitând revizuirea unei hotărâri ce nu îndeplineşte condiţiile art. 393 C. proc. pen., cu referire între altele că aceasta trebuie să conţină o rezolvare a fondului, în sensul examinării problemei existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului finalizată printr-o soluţie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Totodată, petentul nu a invocat motive dintre cele prevăzute de art. 394 C. proc. pen. şi nici nu a formulat critici susceptibile fi încadrate în cazurile prevăzute de acest text.
Ca atare, excepţia pusă în discuţie se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul A.I., care va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea petentului A.I. privind revizuirea deciziei nr. 219 din 19 septembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în dosarul nr. 143/2005, ca inadmisibilă.
Obligă revizuentul menţionat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 21/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 23/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
