ICCJ. Decizia nr. 226/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 226/2004
Dosar nr. 80/2004
Şedinţa publică din 5 iulie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 4 noiembrie 1991, reclamanta A.O.R. Sibiu a chemat în judecată SC C.L. SA Sibiu, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată:
- să constate lipsa titlului locativ al pârâtei, asupra imobilului înscris în CF 3088 Sibiu, top 1527 şi 1528, construcţii şi teren proprietatea reclamantei;
- să dispună evacuarea pârâtei din imobil, cu condiţia restituirii contravalorii lucrărilor şi construcţiilor efectuate de pârâtă şi care revin reclamantei;
- să oblige pârâta să ridice mobilierul şi lucrările de cosmetică interioară, în scopul readucerii imobilului în starea iniţială predării, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei să încheie un contract de locaţiune pentru imobilul menţionat, pe o perioadă care să acopere amortizarea investiţiilor realizate, reactualizate.
Ulterior, SC C.L.SA Sibiu a chemat în judecată A.O.R. Sibiu. Prin acţiune, astfel cum aceasta a fost precizată, reclamanta a solicitat, în principal, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor ce formează Complexul Comercial B.D., atât prin efectul legii, cât şi prin edificarea acestora, drept dobândit, fie în exclusivitate, fie într-o cotă de 90%, restul de 10%, reprezentând elemente din vechile construcţii, rămase după demolare şi încorporate în cele noi, aparţinând pârâtei.
Reclamanta a mai solicitat, în funcţie de cota dreptului de proprietate asupra construcţiilor, ce urmează a fi stabilit, să i se recunoască un drept de superficie, exclusiv sau pe cote părţi, asupra terenului pe care construcţiile menţionate sunt edificate, în suprafaţă de 2291,2 metri pătraţi, situat în Sibiu, Piaţa U.I., înscris în CF 3088 A+2, nr. top 1527, 1528 şi să se dispună înscrierea în cartea funciară a noilor construcţii, precum şi a drepturilor precizate.
În subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate că a efectuat lucrări de investiţii proprii, în valoare de 22.800.000 lei (la data efectuării acestora), constând în edificarea construcţiilor ce formează actualul Complex Comercial B.D. Sibiu, cu o valoare de inventar de 2.625.464.160 lei şi, drept urmare, să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii acestor investiţii, actualizată în funcţie de valoarea lor de circulaţie, recunoscându-i-se reclamantei un drept de retenţie asupra întregului imobil, până la plata integrală a creanţei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este continuatoarea fostei I.H.R. Sibiu, în patrimoniul preluat fiind inclus şi Complexul Comercial Hotel şi Restaurant B.D. Sibiu, construcţie edificată pe terenul proprietatea tabulară a pârâtei.
Reclamanta a mai arătat că, iniţial, pe acest teren existau două corpuri de clădiri, respectiv una amenajată ca hotel, iar cealaltă ca spaţiu administrativ şi locuinţe. După intrarea în vigoare a Decretului nr. 92/1950, acestea au intrat în proprietatea statului. Pentru a proteja prestigiul pârâtei, nu au fost întocmite formele legale de naţionalizare şi intabulare a dreptului de proprietate al statului şi s-a încheiat, în data de 3 mai 1950, un contract fictiv de închiriere, prin care imobilul a fost dat în folosinţă fostei I.A. Sibiu.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 236/1964, a fost înfiinţată I.H.R. Sibiu, care a preluat imobilul în litigiu, încheind la data de 1 iunie 1964 un nou contract de închiriere, modificat la 22 octombrie 1968 şi reziliat convenţional la data de 22 martie 1991.
În perioada 1965-1970, vechile construcţii au fost evacuate şi apoi demolate, păstrându-se doar fundaţiile şi zidurile de la subsol, care au fost consolidate, subzidite şi hidroizolate, precum şi porţiuni reduse din zidurile de la parter, toate acestea fiind încorporate în noile construcţii edificate din fondurile statului. Întrucât a fost construită şi o clădire anexă nouă, faţă de amploarea modificărilor efectuate, a rezultat un imobil complet diferit de cel vechi, din punct de vedere constructiv, arhitectonic şi funcţional.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii, privitoare la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, fie ca inadmisibilă, fie ca nefondată, în raport de împrejurarea că dreptul de proprietate nu se poate dobândi prin efectul legii, iar prin edificarea construcţiilor reclamanta nu putea dobândi un drept de proprietate nici exclusiv şi nici pe cote părţi, în raport de convenţia părţilor prin care această posibilitate a fost exclusă în mod expres.
Astfel, prin art. 4 din contractul de închiriere încheiat la data de 1 iunie 1964, s-a precizat expres că, la expirarea locaţiunii, îmbunătăţirile aduse clădirilor intră de drept în proprietatea A.O.R. Sibiu. Totodată, contractul de închiriere, încheiat în anul 1968, nu a înlăturat dispoziţiile art. 4 din contractul încheiat în 1964, aşa încât acestea îşi păstrează valabilitatea, cu privire la situaţia juridică a investiţiilor efectuate, modul lor de executare şi de rambursare.
Referitor la contravaloarea investiţiilor, pârâta a arătat că aceasta trebuie stabilită, în conformitate cu dispoziţiile hotărârilor de guvern emise în această materie după anul 1990, din care să se scadă amortizarea legală, uzura reală, chiria cedată în perioada 1964-1989 fostei I.H.R. Sibiu, precum şi beneficiul de care a fost lipsită, cu referire la venitul pe care l-ar fi realizat din exploatarea hotelului.
Pârâta a propus trei variante de calcul a contravalorii investiţiilor, după cum urmează:
- avându-se în vedere că investiţiile efectuate de statul român au fost vândute de F.P.S. reclamantei, cu suma de 2.800.000.000 lei, pârâta va restitui această sumă, pe considerentul că preţul achitat de reclamantă reprezintă valoarea reală a pagubei suferite de aceasta;
- întrucât în protocolul din data de 21 martie 1991, prin care s-a reziliat contractul de închiriere, reclamanta a arătat că la acel moment are investiţii neamortizate, în valoare de 13.870.000 lei, pârâta va restitui această sumă reactualizată, respectiv 9.794.803.520 lei, temeiul juridic al dreptului de creanţă reprezentându-l convenţia părţilor, iar nu dispoziţiile legale referitoare la accesiunea imobiliară;
- referitor la investiţiile efectuate după anul 1995, pârâta a precizat că nu poate fi obligată la plata contravalorii lor, întrucât, prin protocolul din anul 1991, s-a interzis expres reclamantei să mai efectueze vreo investiţie la Hotelul B.D. Cum, reclamantei i s-a trimis notificare, în acest sens, aceasta este constructor de rea credinţă.
La termenul de judecată din 3 martie 1994, Judecătoria Sibiu a dispus conexarea acestei cereri la acţiunea principală.
Prin sentinţa nr. 3230 din 2 mai 1995, Judecătoria Sibiu a suspendat judecata acţiunii în evacuare şi a declinat, în favoarea Tribunalului Sibiu, competenţa soluţionării în fond a cererii reconvenţionale şi a acţiunii conexe formulate de SC C.L.SA Sibiu.
Prin sentinţa nr. 638 din 29 noiembrie 2000, Tribunalul Sibiu a admis în parte cererea reconvenţională şi acţiunea conexă formulată de SC C.L.SA Sibiu, în contradictoriu cu A.O.R. Sibiu şi, în consecinţă:
- a constatat că pârâta SC C.L.SA Sibiu a executat la imobilul construcţii, înscris în CF nr. 3088 Sibiu A+2 top 1527 şi 1528, situat în Sibiu, Piaţa U.I., reprezentând Complexul Comercial B.D. proprietatea reclamantei A.O.R. Sibiu, investiţii în valoare de 34.804.000 .000 lei;
- a obligat A.O.R. Sibiu la plata, în favoarea pârâtei SC C.L.SA Sibiu, a sumei menţionate şi a instituit în favoarea acesteia din urmă un drept de retenţie, asupra întregului imobil, până la plata integrală a creanţei.
Celelalte capete de cerere au fost respinse.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, conform probatoriului administrat în cauză, că reclamanta reconvenţională SC C.L.SA Sibiu s-a organizat ca societate comercială pe acţiuni, prin desprindere din fostul O.J.T. Sibiu, în prezent întregul capital social al acesteia fiind privat, ca structură şi proprietate, urmare aplicării dispoziţiilor Legii nr. 55/1995, cu referire la 30% din capitalul social şi vânzării pachetului majoritar deţinut de către F.P.S., către SC A.B. SRL Sibiu, prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. D SB 21 din 18 martie 1999, cu referire la 70% din capitalul social.
Pârâta reconvenţională A.O.R. Sibiu este proprietara imobilului înscris în CF nr. 3088 Sibiu A+2 nr. top 1527, construcţii şi teren, în suprafaţă de 1686 metri pătraţi şi nr. top 1528, curte, în suprafaţă de 604 metri pătraţi, situat în Sibiu, Piaţa U.I., cuprinzând Complexul Comercial Hotel şi Restaurant B.D.
La începutul secolului, pe amplasamentul imobilului menţionat, fiinţau două corpuri de clădire, o casă de pictură parter cu 12 încăperi şi o casă de pictură cu două etaje, având 69 încăperi.
În jurul anului 1915, pe amplasamentul primei case de pictură s-a edificat un hotel, iar cea de a doua casă de pictură a fost amenajată ca locuinţe şi spaţii comerciale la parter.
Până la 1 iulie 1964, imobilul a fost închiriat de A.O.R. Sibiu I.L.L. Sibiu.
După această dată, imobilul a fost închiriat, pe o perioadă de 99 ani, I.H.R. Sibiu, înfiinţată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 236 din 12 mai 1964.
Potrivit contractului de locaţiune menţionat, întreprinderea nou înfiinţată a preluat în folosinţă integral imobilele menţionate, iar A.O.R. a fost de acord ca, din cuantumul legal al chiriei, după reţinerea impozitelor şi taxelor legale percepute de stat, cota de 1/2 ce urma a fi încasată de locator să fie utilizată de locatar pentru amenajări, modificări şi modernizări.
Totodată, s-a stabilit că, la expirarea termenului locaţiunii fixat prin contract, îmbunătăţirile aduse imobilului intră în proprietatea A.O.R. Sibiu.
Prin contractul încheiat, ulterior, la 22 octombrie 1968, dispoziţiile din vechiul contract, referitoare la utilizarea chiriei, nu au mai fost preluate.
Acest din urmă contract s-a derulat până în data de 22 martie 1991 când, prin procesul verbal semnat de părţi, s-a convenit asupra rezilierii acestuia.
În baza proiectului tehnic nr. 1220/1960, intitulat „Amenajare şi extindere Hotel B.D. Sibiu", elaborat de Institutul de Proiectare O.S.A.P.C. Braşov, aprobat de organele în drept, în perioada anilor 1965-1968, cu acordul pârâtei reconvenţionale, au fost efectuate ample lucrări constructive constând în demolarea, reconstruirea, amenajarea şi extinderea imobilului în litigiu.
Ulterior, în anul 1969, în conformitate cu proiectul de execuţie nr. 4057/1968, s-a amenajat la etajul IV al imobilului un bar de zi, iar în anul 1970, în baza proiectului tehnic de execuţie nr. 4209/1968, s-a amenajat un bar de noapte la subsolul imobilului.
Lucrările de desfiinţare, refacere, amenajări, extindere şi modernizare executate între anii 1965-1968, din fondurile statului, de fosta I.H.R. Sibiu, inclusă apoi în O.J.T. Sibiu, care în 1990 s-a divizat, constituindu-se mai multe societăţi comerciale, printre care şi SC C.L.SA Sibiu, au condus la schimbarea structurii constructive şi funcţionale a fostelor construcţii, atât din punct de vedere al elementelor de rezistenţă, cât şi din punct de vedere al aspectelor de arhitectură exterioară şi interioară.
Prin expertizele efectuate în cauză, investiţiile efectuate în perioada arătată au fost evaluate la 25.438.000.000 lei, cele executate în 1971 la 1.620.000.000 lei, cele din 1979 la 161.000.000 lei, iar lucrările de reparaţii capitale executate în 1993 au fost evaluate la 63.000.000 lei. Reclamanta reconvenţională a mai efectuat, în perioada 1997-1999, o serie de modernizări, evaluată de experţi la 8.581.000.000 lei.
Prin ultimul supliment de expertiză, efectuat de trei experţi constructori, s-a evaluat imobilul, în forma şi starea actuală, la 44.463.000.000 lei, din care părţile păstrate din vechea construcţie reprezintă 5.976.000.000 lei. Valoarea părţilor din întreaga construcţie, reprezentând Complexul Comercial B.D., rămasă după deducerea valorică a porţiunilor de construcţii aflate în proprietatea tabulară a SC C.L.SA Sibiu şi a porţiunilor constructive păstrate din vechile construcţii, a fost stabilită la 34.804.000.000 lei.
Deşi, investiţiile realizate de SC C.L.SA Sibiu la Complexul Comercial B.D., reprezintă aproximativ 85% din valoarea imobilului proprietatea A.O.R. Sibiu, reclamantei reconvenţionale nu i se poate recunoaşte un drept de proprietate exclusivă sau pe cote părţi asupra construcţiilor şi nici un drept de superficie asupra terenului, câtă vreme statul român nu a fost niciodată proprietarul imobilului, acesta având doar calitatea de locatar.
Aceleaşi părţi nu i se poate recunoaşte un drept de proprietate, nici în temeiul faptului construirii, deoarece nu s-a dovedit că pârâta şi-ar fi dat acordul ca îmbunătăţirile aduse imobilului să devină proprietatea locatarului.
S-a mai reţinut că nu se poate deduce din contravaloarea investiţiilor, la care pârâta reconvenţională urmează a fi obligată, în baza acordului explicit şi implicit de realizare a acestora, valoarea avută de vechile construcţii, demolate în anul 1965, întrucât aceasta nu poate fi stabilită, aşa cum nu poate fi stabilită nici valoarea chiriei aferente perioadei 1964-1990, în raport de împrejurarea că o astfel de compensare judiciară nu se poate efectua pe baza unei apărări de fond, ci prin intermediul unei acţiuni separate, care, însă, nu a fost formulată.
Cum, convenţia prin care s-a reziliat contractul de închiriere nu cuprinde nici o clauză, din care să rezulte renunţarea reclamantei la dreptul de a solicita plata contravalorii restului investiţiilor, pârâta reconvenţională nu poate fi obligată doar la plata actualizată a sumei de 13.870.000 lei, precizată de reclamantă.
Împotriva hotărârii primei instanţe, au declarat apel ambele părţi.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 208/A din 17 decembrie 2001, a admis apelul declarat de A.O.R. Sibiu şi a schimbat în parte sentinţa atacată, numai în ce priveşte contravaloarea investiţiilor realizate la imobilul menţionat, pe care a stabilit-o la suma de 13.154.421.127 lei.
Apelul declarat de SC C.L.SA Sibiu a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de control judiciar a reţinut că, prin convenţia de reziliere, s-a stabilit valoarea investiţiei neamortizate, precum şi faptul că A.O.R. nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta SC C.L.SA Sibiu a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 3, 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 6079 din 21 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, ca nefondat.
Decizia menţionată a fost anulată, prin Decizia nr. 3070 din 13 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, ca urmare a contestaţiei în anulare, formulată de SC C.L.SA Sibiu, fixându-se termen pentru rejudecarea recursului, declarat de aceeaşi parte, împotriva deciziei pronunţate în apel.
Prin Decizia nr. 3255 din 1 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a respins recursul declarat de SC C.L.SA Sibiu, împotriva deciziei nr. 208/A din 17 decembrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, ca nefondat.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că, prin hotărârile criticate, instanţele au interpretat şi aplicat greşit voinţa reală a părţilor, exprimată în contractele de închiriere menţionate, nesocotind astfel dispoziţiile art. 969 C. civ.
Astfel, câtă vreme vechile construcţii au fost demolate în proporţie de 86-87%, nu se poate considera că, în privinţa acestora, părţile au încheiat un simplu contract de închiriere, întrucât nu este de esenţa sau de natura locaţiunii, ca bunul închiriat să fie demolat şi reconstruit, aproape în totalitate.
Drept urmare, contractul din data de 1 iunie 1964 este simulat, în sensul că voinţa părţilor de a închiria priveşte numai terenul proprietate tabulară a pârâtei, în timp ce, pentru construcţii, A.O.R. Sibiu şi-a dat acordul pentru orice modificare ar face chiriaşul, ceea ce îndreptăţeşte reclamanta să dobândească dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate, cu acordul proprietarului terenului şi, pe cale de consecinţă, dreptul de superficie asupra terenului.
Totodată, instanţele au încălcat prevederile art. 480, art. 489 şi următoarele C. civ., atunci când au aplicat dispoziţiile legale din materia accesiunii imobiliare artificiale în favoarea pârâtei, ca proprietar tabular al terenului pe care este edificat Complexul Comercial B.D., fără să aplice aceleaşi dispoziţii şi în favoarea reclamantei, tot proprietar tabular, pentru cota parte corespunzătoare construcţiilor amplasate pe terenul său, cu referire la Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 8 nr. 559 din 2 iunie 1997, emis de către Ministerul Agriculturii şi care nu a fost legal desfiinţat.
Pe de altă parte, instanţele nu fuseseră sesizate, de către pârâtă, cu o acţiune în anularea titlului de proprietate al reclamantei sau cu o acţiune în revendicare, în cadrul căreia să se poată face comparaţia titlurilor părţilor.
În consecinţă, analizând provenienţa acestuia şi concluzionând că titlu reclamantei nu este valabil, instanţele au depăşit cadrul procesual cu care au fost sesizate, încălcând astfel principiul disponibilităţii în procesul civil, respectiv dispoziţiile art. 129 alineat final C. proc. civ.
Totodată, refuzând să constate reclamantei dreptul de proprietate asupra construcţiilor amplasate pe terenul în suprafaţă de 354 metri pătraţi, instanţele au adus atingere dreptului său de proprietate, încălcându-se dispoziţiile art. 492 C. civ. şi principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
În subsidiar, prin faptul că instanţele de control judiciar i-au acordat reclamantei numai contravaloarea investiţiilor precizată în procesul verbal din 22 martie 1991, s-au încălcat dispoziţiile imperative prevăzute de art. 494 C. civ., hotărârile fiind, sub acest aspect, şi vădit netemeinice.
Totodată, neacordând reclamantei contravaloarea investiţiilor edificate ulterior anului 1991, instanţele s-au pronunţat cu încălcarea art. 494 C. civ.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate, cu consecinţa recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantei şi, în mod corespunzător, a unui drept de superficie asupra terenului, iar în subsidiar, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de control judiciar şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
La termenul de judecată din 5 iulie 2004, prin declaraţie scrisă depusă la dosar şi precizată de procurorul de şedinţă, procurorul general a solicitat examinarea cauzei, numai în raport de criticile de la pct. 1 din recursul în anulare.
Sub aspectul pct. 10 din recursul în anulare, procurorul general a vizat controlul judiciar al hotărârilor criticate, în subsidiar, sub aspectul cuantumului sumei acordate reclamantei, cu titlu de valoare actualizată a investiţiilor efectuate la Complexul Comercial B.D. Sibiu.
Recursul în anulare, precizat, este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în redactarea anterioară abrogării acestuia, prin art. I pct. 17 din OUG nr. 58/2003, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie poate ataca, cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărâri judecătoreşti irevocabile, „când, prin hotărârea atacată, s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică".
Din economia art. 330 pct. 2 C. proc. civ., rezultă că o hotărâre irevocabilă poate fi desfiinţată, atât pentru nelegalitate, cât şi pentru netemeinicie.
Sub aspectul tezei I a cazului de casare menţionat, aptitudinea recursului în anulare, de a provoca controlul judiciar al unei hotărâri irevocabile, este cantonat restrictiv la constatarea nesocotirii unor norme legale imperative, care a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În cauză, renunţându-se la examinarea hotărârilor atacate, sub aspectul criticilor privind greşita interpretare şi aplicare a voinţei reale a părţilor din contractul de închiriere, precum şi la cele privind refuzul instanţelor de a recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantei asupra amenajărilor, îmbunătăţirilor şi construcţiilor edificate cu titlu de investiţie, cu trimitere la dispoziţiile art. 494 C. civ., pe cale de consecinţă, s-a renunţat şi la examinarea cauzei, sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ.
Totodată, cu referire la criticile formulate prin recursul în anulare, sub aspectul cuantumului sumei acordate reclamantei, cu titlu de valoare actualizată a investiţiilor, se constată că nici acestea nu satisfac exigenţele tezei I a cazului de casare, prevăzut de art. 330 pct. 2 din recursul în anulare.
Aşa fiind, hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ.
Pe de altă parte, casarea hotărârii irevocabile pentru vădită netemeinicie impune condiţia arătării probelor care sunt în contradicţie vădită cu soluţia adoptată sau care sunt considerentele în sprijinul soluţiei adoptate, nesusţinute de probe aflate la dosar.
Or, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat stabilirea, de către instanţa de apel, a întinderii dreptului de creanţă al reclamantului, la nivelul sumei de 13.870.000 lei, însuşită de părţi.
Aşadar, hotărârile atacate sunt susţinute de probele administrate, aşa încât acestea nu sunt supuse nici cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ.
În concluzie, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare precizat, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei nr. 638 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului Sibiu, deciziei nr. 208 din 17 decembrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia şi deciziei nr. 3255 din 1 iulie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 5 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 225/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 227/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
