ICCJ. Decizia nr. 244/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 244/2005
Dosar nr. 203/2005
Şedinţa publică din 10 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 330 din 13 august 1998, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul P.R., la:
- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prin schimbarea încadrării juridice din art. 257, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
- câte un an şi 6 luni închisoare, pentru şase infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
- câte 2 ani închisoare, pentru două infracţiuni de falsificare de monede sau de alte valori, prevăzute de art. 282 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de falsificare de monede sau de alte valori, prevăzută de art. 282 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
- câte 8 luni închisoare, pentru două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290, cu aplicarea art. 13 din C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
S-a reţinut că în perioada august 1993 - aprilie 1994, inculpatul P.R. a indus în eroare pe B.I.M., P.D., V.E., N.R.A., D.C., D.A. şi A.A., cărora le-a oferit, spre vânzare, apartamente ce nu-i aparţineau, reuşind, astfel, să încaseze, de la aceste persoane, importante sume de bani în valută, pentru a le folosi în interesul său.
Pentru a convinge pe P.D., N.R.A. şi V.E., că le va facilita cumpărarea apartamentelor pe care le-a promis şi a obţine, astfel, noi sume de bani, inculpatul a prezentat acestor persoane, contracte fictive de vânzare-cumpărare în alb, emise în mumele SC R. SA, cerându-le să le semneze.
Ulterior, pentru a nu fi reclamat de aceste persoane, inculpatul le-a înmânat un eurocec în valoare de 47.000 dolari SUA, fără acoperire, completat de o altă persoană.
În scopul încasării sumei cu care convenise să vândă apartamentul promis lui A.A., inculpatul i-a prezentat o chitanţă de mână, cu semnătura S.N., pe care o completase, folosindu-se de faptul că acesta din urmă, fiind bolnav, îi încredinţase mai multe semnături în alb.
Cunoscând în martie 1993, pe S.N., inculpatul a reuşit să-l convingă să încheie un contract, având ca obiect exportul şi importul de mărfuri şi produse alimentare din Grecia. În perioada ce a urmat, inculpatul a obţinut de la acesta, diferite sume de bani, pretinzând că ar fi necesare pentru derularea contractului, din care i-a restituit 18.000 dolari SUA.
La stăruinţele lui S.N., de a i se restitui sumele cu care contribuise, inculpatul i-a spus mai întâi să se prezinte la Banca F.R. din Bucureşti.
După ce această bancă a comunicat lui S.N., că nu fusese depusă nici o sumă de bani pe numele său, inculpatul i-a înmânat două eurocecuri, în valoare de câte 10.000 dolari SUA fiecare, care nu au fost onorate, însă, pentru că nu aveau trecută parola pe ele.
Cunoscând, în august 1992, pe cetăţenii greci M.V. şi P.J., inculpatul i-a convins să înfiinţeze o societate mixtă, pentru aprovizionarea a două fabrici româneşti, cu concentrate din Grecia.
Societatea a fost înregistrată la data de 20 august 1992, însă inculpatul, deşi primise de la cei doi cetăţeni greci, câte 2.500 dolari SUA, pentru constituirea capitalului social, a depus doar 158 dolari SUA, în numele său şi câte 56 dolari SUA, în numele celor doi asociaţi.
În septembrie 1992, cei doi cetăţeni greci au trimis un autocamion cu sticle de suc de lămâie, contravaloarea acestei mărfi fiind încasată de societatea mixtă înfiinţată. Întrând în posesia banilor, inculpatul i-a cheltuit, fără să achite contravaloarea mărfii, de 2.880 dolari SUA, cetăţenilor greci.
După aproximativ două luni, M.V. s-a prezentat la inculpat, cerându-i să achite contravaloarea mărfii primite. Inculpatul, însă, l-a invitat la domiciliul său, unde a reuşit să-l convingă pe M.V. să semneze o declaraţie de ieşire din societate.
Ulterior, inculpatul a folosit această declaraţie la întocmirea unei procuri, în care a menţionat că asociaţii împuternicesc pe o altă persoană să se ocupe de cesionarea părţilor sociale ce reveneau lui M.V., către soţia inculpatului.
Tot pentru a justifica suma ce o datora, inculpatul a alcătuit un înscris în numele altui cetăţean grec, în care a menţionat că acesta, în calitate de preşedinte al unei societăţi comerciale, ar fi primit de la inculpat, contravaloarea mărfii expediate din Grecia, pe adresa societăţii mixte.
Prin aceeaşi sentinţă, făcându-se aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În această privinţă, s-a reţinut că inculpatul a promis lui S.I., comerciant din Piatra Neamţ, că îl va ajuta să cumpere 100 televizoare de la SC E. SA Bucureşti, pretinzându-i suma de 200.000 lei, în scopul de a o da directorului societăţii, pentru a aproba livrarea mărfii respective.
În ziua de 16 martie 1993, când S.I. s-a prezentat pentru a ridica televizoarele, a fost refuzat, spunându-i-se că fusese programat abia după două săptămâni. În cele din urmă, după mai multe insistenţe, directorul general al societăţii a dispus ca marfa să fie livrată.
Considerând că faptei menţionate îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prima instanţă a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Împotriva sentinţei au declarat apel, procurorul, părţile civile P.D., N.R., N.N., V.E. şi inculpatul.
Părţile civile V.E., P.D. şi N.R. şi-au retras apelurile, luându-se act despre această retragere.
Totodată, prin Decizia penală nr. 208 din 6 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, admiţând apelul procurorului şi pe cel al părţii civile N.N., a desfiinţat sentinţa, în parte, cu privire la achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., la neaplicarea pedepsei complementare şi la omisiunea obligării inculpatului la despăgubiri către N.N.
Rejudecându-se cauza de către instanţa de apel, s-a dispus:
- condamnarea inculpatului, la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), contopirea acestei pedepse, cu celelalte sancţiuni, urmând ca, în baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare;
- aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani;
- obligarea inculpatului la plata sumei de 8.000 dolari SUA sau a echivalentului acesteia în lei, cu titlu de despăgubiri, către partea civilă N.N.
Împotriva acestei decizii, procurorul şi inculpatul au declarat recurs.
Prin Decizia nr. 1682 din 28 martie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat şi, admiţând recursul procurorului, a casat Decizia instanţei de apel şi sentinţa, numai cu privire la încadrarea juridică a 6 infracţiuni de înşelăciune şi pedepsele stabilite pentru acestea.
Ca urmare, a fost schimbată încadrarea juridică, din 6 infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., în 6 infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru care inculpatul a fost condamnat la câte 3 ani închisoare.
Recontopindu-se pedepsele în baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, sporită cu 2 ani, urmând ca inculpatul să execute, în total, pedeapsa de 6 ani închisoare, precum şi interzicerea timp de 2 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Ulterior, condamnatul a formulat contestaţie în anulare.
Constatând îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 386 lit. c) C. proc. pen., Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin încheierea din 23 mai 2002, a admis contestaţia în anulare şi a desfiinţat Decizia pronunţată în recurs, numai cu privire la omisiunea încetării procesului penal cu privire la infracţiunile pentru care a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Rejudecând în limitele arătate, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 1838 din 10 aprilie 2003, a admis recursurile declarate de procuror şi inculpat, a casat Decizia instanţei de apel şi sentinţa, cu privire la încadrarea juridică a infracţiunilor de înşelăciune, la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 121, raportat la art. 124 C. pen. şi de a se înceta procesul penal pentru aceste infracţiuni şi pentru aceea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, precum şi referitor la sporul de pedeapsă.
Ca urmare, schimbându-se încadrarea juridică, din infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în baza art. 10 lit. g), raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru aceste infracţiuni, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de art. 290 C. pen.
Recontopindu-se pedepsele stabilite pentru infracţiunile în privinţa cărora nu a survenit prescripţia răspunderii penale, s-a dispus ca inculpatul P.R. să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare.
S-a constatat că părţile civile P.D. şi N.R. au fost despăgubite integral de către inculpat.
Inculpatul P.R. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând, totodată, repunerea sa în termenul de declarare a recursului.
Recursul nu este admisibil.
În adevăr, prin nici o dispoziţie a legii nu este prevăzută posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor prin care sunt soluţionate recursurile.
În această privinţă, în cuprinsul art. 3851 C. proc. pen., prin care sunt reglementate hotărârile supuse recursului, deciziile pronunţate în recurs nu sunt menţionate printre hotărârile susceptibile de a fi atacate pe această cale.
Este de observat, de asemenea, că Decizia nr. 1838 din 10 aprilie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, nu poate fi atacată cu recurs, şi pentru că, în raport cu dispoziţiile art. 417 lit. a) C. proc. pen., a rămas definitivă la data pronunţării, ca urmare a admiterii recursului şi finalizării procesului în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare.
De altfel, o decizie a instanţei de recurs nu ar mai putea fi supusă unui nou recurs, declarat în aceeaşi cauză, întrucât o asemenea eventualitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti, cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi de neconceput, pentru că în acest mod, prin exercitarea succesivă a aceleiaşi căi de atac, ar fi încălcate şi normele procedurale ce reglementează competenţa instanţelor.
În consecinţă, urmează ca recursul declarat de inculpat să fie respins, ca inadmisibil, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul P.R. împotriva deciziei nr. 1838 din 10 aprilie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Obligă pe inculpat să plătească statului, suma de 1.000.000 lei (100 lei noi), cheltuieli judiciare în recurs, din care 400.000 lei (40 lei noi), reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 243/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 245/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
