ICCJ. Decizia nr. 245/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 245/2005
Dosar nr. 251/2004
Şedinţa publică din 10 octombrie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 134/F din 23 mai 2003, Tribunalul Ialomiţa a condamnat pe inculpatul S.M., la 13 ani închisoare şi interzicerea timp de 6 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (2) C. pen.
Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile, minora S.E.L., reprezentată de părinţii săi, S.D. şi Ş.S., suma de 100.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
S-a reţinut că inculpatul S.M., pe parcursul mai multor ani, a întreţinut repetate raporturi sexuale, prin constrângere, cu nepoata sa S.E.L., înainte ca aceasta să fi împlinit vârsta de 15 ani, în următoarele împrejurări:
În preajma sărbătorilor Crăciunului din anul 1996, când minora S.E.L. avea vârsta de 9 ani, inculpatul a venit în vizită la familia fratelui său, S.D., care locuia atunci în municipiul Mangalia.
După ce a consumat băuturi alcoolice împreună cu fratele său, inculpatul S.M. s-a culcat în una din cele două camere ale apartamentului, în patul în care dormeau nepoatele sale S.E.L. şi S.R.V. Peste noapte, inculpatul a dezbrăcat pe minora S.E.L., în vârstă de numai 9 ani, întreţinând cu ea raport sexual, prin constrângere, după care a ameninţat-o să nu spună nimănui cele întâmplate.
Cu ocazia vizitelor ce le-a făcut ulterior fratelui său, la Mangalia, iar începând din anul 1999, în satul Butoiu, din comuna Sfântu Gheorghe, judeţul Ialomiţa, unde acesta s-a mutat, inculpatul S.M. a continuat să întreţină raporturi sexuale cu nepoata sa, S.E.L., tot prin constrângere, până în decembrie 2002.
Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 548 din 17 septembrie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 1760 din 31 martie 2004, a admis recursul declarat de inculpat şi, casând Decizia pronunţată în apel, precum şi sentinţa, a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a motivat că din probele administrate în cauză nu rezultă cu certitudine că inculpatul a săvârşit faptele de viol ce i s-au imputat de nepoata sa S.E.L.
Prin considerentele deciziei, s-a subliniat că părinţii celor două minore au declarat că nu au fost cazuri în care inculpatul să fi dormit în acelaşi pat cu acestea, iar M.S., S.C. şi S.G., fraţi cu minorele, au precizat că, atunci când îi vizita, unchiul lor S.M. dormea în acelaşi pat cu M.S., iar surorile lor au manifestat dorinţa de a-şi părăsi tatăl, pentru a pleca la mamă.
În fine, făcându-se referire la declaraţiile date de D.M.G. şi T.C., colege de clasă cu minora S.E.L., precum şi la declaraţia dirigintei clasei G.C.V., s-a apreciat că relatările lor, bazate doar pe ceea ce li s-a povestit de către partea vătămată, nu pot convinge că fapta imputată de aceasta inculpatului ar fi reală.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva acestei din urmă decizii, susţinând că adoptarea soluţiei de achitare pentru infracţiunea de viol este consecinţa unei erori grave de fapt, precum şi că instanţa de recurs a omis să se pronunţe cu privire la acţiunea civilă exercitată de partea vătămată S.E.L.
În motivarea recursului în anulare, s-a subliniat că instanţa de recurs, prin exagerarea importanţei unor împrejurări de fapt nesemnificative, precum şi prin omisiunea de a lua în considerare anumite elemente probatorii esenţiale, a ajuns în mod eronat la concluzia că fapta de viol reclamată de minora S.E.L., nu ar exista.
În acest sens, s-a învederat că împrejurarea că părinţii şi fraţii părţii vătămate nu au confirmat susţinerile acesteia, nu pot avea relevanţa ce li s-a atribuit de instanţa de recurs, cât timp au existat condiţii pentru ca inculpatul să poată comite abuzul sexual, mai ales că el însuşi a recunoscut că a rămas de mai multe ori, numai cu cele două nepoate, în casa fratelui său, iar precizările făcute de partea vătămată şi de sora ei, S.R.V., se coroborează între ele şi se referă la împrejurări al căror caracter verosimil nu poate fi contestat.
S-a mai arătat că nu s-a dat semnificaţia cuvenită declaraţiilor martorei G.C.V., diriginta clasei în care era elevă partea vătămată, cu privire la împrejurările în care aceasta i-a adresat scrisorile ce conţineau dezvăluiri ale abuzurilor din partea unchiului.
În fine, s-a subliniat că nu s-a ţinut seama în suficientă măsură de relatările martorelor D.M.G. şi T.C., colege de clasă cu partea vătămată, şi nici de împrejurarea că inculpatul nu a întemeiat o familie până la vârsta de 34 ani, iar atunci când a fost supus testului poligraf, s-au constatat note specifice comportamentului simulat.
Conchizându-se, s-a cerut că se constate că probatoriul administrat confirmă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de viol, pentru care a fost condamnat în primă instanţă.
S-a mai susţinut că instanţa de recurs a încălcat şi dispoziţiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen., deoarece, dispunând achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., nu s-a conformat obligaţiei de a se pronunţa asupra acţiunii civile formulate de partea vătămată.
În concluzie, s-a cerut casarea deciziei instanţei de recurs şi menţinerea hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în apel.
Recursul în anulare este fondat, în sensul celor ce urmează:
Printre regulile de bază ale procesului penal, o deosebită semnificaţie are rolul activ pe care instanţele de judecată sunt obligate să-l aibă, potrivit art. 4 C. proc. pen., pe întregul parcurs al procesului penal.
Numai prin respectarea riguroasă a acestui principiu, instanţele de judecată se pot conforma cerinţei imperative, formulate prin art. 63 alin. (2) C. proc. pen., de a aprecia fiecare probă în parte, în urma examinării în ansamblu a tuturor probelor administrate într-o cauză.
Doar în raport cu examinarea de ansamblu a întregului material probator, instanţa de judecată poate da o justă apreciere fiecărei probe administrate şi să facă toate conexiunile necesare aflării adevărului, cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, în sensul obligativităţii instituite prin art. 3 C. proc. pen.
Pentru realizarea acestor cerinţe, esenţiale în desfăşurarea procesului penal, se impune ca împrejurările la care se referă fiecare dintre mijloacele de probă, enumerate în art. 64 alin. (1) C. proc. pen., să fie concretizate şi fixate în timp, pentru a putea fi verificate în cadrul conexiunilor ce trebuie făcute în cadrul operaţiunii complexe de apreciere a probelor pe baza examinării în interdependenţa lor firească.
Or, este de observat că în legătură cu actele concrete de constrângere ce a susţinut că au fost exercitate asupra sa de inculpatul S.M., timp de aproximativ 6 ani, partea vătămată S.E.L. nu a făcut nici o precizare cu privire la data când au fost comise acele acte şi la locul unde se aflau ceilalţi membri ai familiei.
Este adevărat că S.R.V., sora mai mică a părţii vătămate, a declarat că, dormind în acelaşi pat cu aceasta, a asistat la actele sexuale, comise prin constrângere de unchiul lor, asupra surorii sale.
De asemenea, martorele D.M.G. şi T.C., colege de clasă cu partea vătămată, precum şi G.C.V., diriginte al clasei, au declarat că minora S.E.L. le-a destăinuit către sfârşitul anului 2002, că a fost constrânsă sexual de unchiul ei S.M.
În raport cu declaraţiile menţionate şi cu constatarea din raportul de expertiză medico-legală, făcută în sensul că, la data de 9 ianuarie 2003, minora S.E.L. prezenta o deflorare veche, cicatrizată, se impunea să se verifice susţinerile acesteia din urmă privind constrângerile la care a fost supusă de unchiul său S.M., ţinându-se seama de caracterul verosimil al situaţiilor pe care le-a prezentat.
Dar, în condiţiile în care inculpatul S.M. a negat chiar şi faptul că ar fi dormit vreodată în acelaşi pat cu nepoata sa, S.E.L., iar părinţii minorei şi fraţii ei, M.S., S.C. şi S.G. au declarat că, atunci când i-a vizitat, inculpatul a dormit în acelaşi pat cu nepotul său, M.S., iar nu cu cele două nepoate, se impune să se efectueze confruntări între cele două minore şi ceilalţi membri ai familiei, pentru a se stabili la ce date şi în ce împrejurări a dormit inculpatul în acelaşi pat cu acestea.
Tot astfel, ţinându-se seama că minora S.E.L. a afirmat, prin două scrisori pe care le-a adresat dirigintei clasei, că a fost supusă şi de tatăl şi fraţii săi, la acte de natura celor ce a susţinut că le-a comis inculpatul, era necesar să i se ceară explicaţii în această privinţă şi să delimiteze ceea ce a făcut fiecare din cei care au agresat-o.
Astfel de explicaţii erau utile, şi pentru că martorii M.M.T. şi C.G., locuitori din aceeaşi comună, nu au auzit ca inculpatul să fi comis fapte de natura celor la care s-a referit partea vătămată, iar fraţii ei, M.S. şi S.C. au declarat că, atunci când locuiau în Mangalia, aceasta a lipsit uneori de acasă.
Faţă de cele arătate rezultă, deci, că urmărirea penală nu este completă, precum şi că, în raport cu natura cauzei şi complexitatea verificărilor şi a confruntărilor ce este necesar a fi făcute, pentru aflarea adevărului, completarea acesteia nu s-ar putea asigura în faţa instanţei, decât cu mare întârziere.
Aşa fiind, se constată că s-a făcut o greşită aplicare a legii cu privire la administrarea şi aprecierea probelor, în vederea aflării adevărului, iar ca urmare nu s-a putut asigura evitarea comiterii unei erori grave de fapt, cu privire la împrejurarea dacă inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii imputate, astfel că toate cele trei hotărâri pronunţate în cauză sunt supuse cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 171 şi pct. 18 C. proc. pen.
În consecinţă, în conformitate cu art. 4141 alin. (1), cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. Ultim, raportat la art. 333 C. proc. pen., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa toate hotărârile pronunţate în cauză şi a se dispune restituirea dosarului, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, pentru completarea urmăririi penale prin efectuarea de confruntări, cu privire la aspectele relevate de minora S.E.L., între această minoră. cu părinţii săi S.D. şi Ş.S., cu fraţii ei M.S., S.C., S.G. şi cu profesoara diriginte, G.C.V., precum şi între minora S.R.V. şi aceleaşi persoane.
Totodată, ca urmare a confruntărilor menţionate, necesare pentru aprofundarea împrejurărilor utile aflării adevărului, se impune a se aprecia în ce măsură asemenea confruntări ar trebui efectuate şi între inculpat, cu alte persoane, precum şi asupra încadrării juridice susceptibile a se da faptelor ce ar putea fi reţinute.
De asemenea, se constată că, indiferent ce soluţia ar pronunţa, instanţa are obligaţia să examineze şi acţiunea civilă exercitată, în cauză, alături de cea penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează sentinţa penală nr. 134 din 23 mai 2003, a Tribunalului Ialomiţa, Decizia penală nr. 548 din 17 septembrie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi Decizia nr. 1760 din 31 martie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul S.M.
În baza art. 333 C. proc. pen., restituie cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, pentru completarea urmăririi penale.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 244/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 246/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
