ICCJ. Decizia nr. 244/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 244/2011
Dosar nr.10112/1/2010
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 139 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Judecătoria Călăraşi, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul M.T., împotriva pârâtei M.E., a fost dispusă ieşirea din indiviziune a părţilor asupra imobilului (casă de locuit), au fost atribuite reclamantului camerele 1 şi 2 şi magazia din cărămidă, conform variantei A din suplimentul raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea lotului fiind de 9778,75 RON, iar pârâtei i-au fost atribuite camerele 3, 4 şi 5 şi magazia din lemn, conform aceleiaşi variante a raportului de expertiză, lotul având o valoare de 7421,25 RON, a fost dispusă rămânerea părţilor în indiviziune asupra terenului în suprafaţă de 125 mp, a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 1153,75 RON, reprezentând sultă şi a fost obligat reclamantul la plata sumei de 250 RON, diferenţă de onorariu pentru expert.
După un prim ciclu procesual, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă a pronunţat Decizia nr. 49/A din 4 martie 2009, prin care a fost respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, soluţie confirmată prin Decizia nr. 1083 din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei Curţii de Apel a fost respins, ca inadmisibil, prin Decizia nr. 1195 din 24 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare reclamantul, întemeind-o pe prevederile art. 317 şi 318 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că este îndreptăţit să i se atribuie dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 490 mp.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5913 din 9 noiembrie 2010, a respins contestaţia în anulare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în cererea sa, contestatorul nu a invocat niciunul dintre motivele de contestaţie în anulare, stabilite expres şi limitativ de dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.
La data de 15 noiembrie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs contestatorul M.T., recurs pe care acesta l-a motivat printr-un memoriu separat, depus ulterior la dosar, la data de 21 martie 2011.
În temeiul prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate admisibilitatea căii de atac cu care este învestită, soluţionarea acestei chestiuni făcând de prisos examinarea altor cereri sau susţineri.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, a fost statuat principiul, potrivit căruia, părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul sistemului procesului civil.
În raport cu principiul statuat prin textul menţionat, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceleaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.
Totodată, aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac, în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.
Or, potrivit art. 320 pct. 3 C. proc. civ., hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.
În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra contestaţiei în anulare formulată de M.T. împotriva unei hotărâri irevocabile.
Din dispoziţiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, una priveşte existenţa unei hotărâri, determinată ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
Decizia atacată de către contestator are caracter irevocabil, în temeiul art. 320 alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere că a fost pronunţată într-o contestaţie în anulare exercitată împotriva unei hotărâri prin care s-a soluţionat un recurs şi, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de reformare.
Se constată, aşadar, că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.
Recunoaşterea unor căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, soluţionarea prezentului recurs, ce nu priveşte o cauză soluţionată în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie excede competenţei atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. şi art. XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
Drept urmare, neobservarea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.
Aşadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, aşa încât, excepţia invocată se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul M.T., ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.T. împotriva Deciziei nr. 5913 din 9 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. 2386/1/2010.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 243/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 245/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
