ICCJ. Decizia nr. 243/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 243/2011
Dosar nr.10109/1/2010
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 12 februarie 2010, revizuentul B.N. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 868 din 5 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Dolj, întemeindu-şi criticile pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea cererii, revizuentul a arătat că, prin această decizie, i s-a respins recursul pentru capătul de cerere privind acordarea vechimii în muncă, prevăzută în art. 1 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, conform căruia: „fiecare an de detenţie se consideră vechime în muncă un an şi şase luni".
Partea a invocat, printre alte argumente, autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1020/1999 a Curţii de Apel Craiova şi a Deciziei nr. 86/2000 a DMPS Dolj, atât ca excepţie procesuală, conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., cât şi ca prezumţie, ca mijloc de probă, pentru a nu se pretinde contrariul, faţă de ceea ce s-a statuat din punct de vedere juridic, în anul 1999, conform art. 1200 pct. 4 C. civ.
Recursul a avut un caracter devolutiv, raportat la prevederile art. 304 C. proc. civ., limitat de regula „tantum devolutum, quantum apellatum/recuratum".
Intimata Casa de Pensii a recunoscut că a aplicat Sentinţa civilă nr. 1020/1999, respectiv Decizia nr. 86/2000 a DGMPS Dolj, numai parţial, privind art. 1 alin. (5) din Decretul-Lege nr. 118/1990, dar nu a respectat prevederile art. 1 alin. (3) din acelaşi decret.
Pentru capătul de cerere referitor la acordarea vechimii în muncă, prevăzută în art. 1 alin. (3) din decretul sus menţionat, intimata a afirmat şi că, instanţa a preluat, fără să verifice, faptul că „nu ar exista temei legal întrucât art. 1 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990 se referă numai la ani de detenţie şi de internare şi nu la zile"; în baza acestei aserţiuni nelegale, cererea reclamantului a fost respinsă, ca netemeinică.
La data de 25 mai 2010, revizuentul a depus precizări la cererea de revizuire, reluînd, în esenţă, susţinerile din cererea iniţială şi solicitând admiterea cererii, anularea hotărârii atacate şi obligarea intimatei să execute dispoziţiile Sentinţei civile nr. 1020/1999 şi ale Deciziei DGMPS nr. 86/2000, cu privire la interpretarea art. 1 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990.
A mai arătat revizuentul că a renunţat la plata retroactivă a sumei corespunzătoare celor trei zile de vechime în muncă, neluate în calcul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5286 din 15 octombrie 2010, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de B.N.
În considerentele hotărârii, instanţa a reţinut, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., respectiv nu există tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză, între procesele în care s-au pronunţat hotărârile pretins contradictorii.
Astfel, pârâtele sunt diferite, în primul proces figurând Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială Dolj, iar în cel de-al doilea, Casa Judeţeană de Pensii Dolj.
Este diferit, de asemenea, şi obiectul, după cum urmează: anularea deciziei emise de DGMPS Dolj şi, printre altele, obligarea acestei pârâte la acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 în primul dosar şi, respectiv, în al doilea dosar, constatarea că pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dolj nu a considerat vechime în muncă perioada sa de arestare politică, potrivit celor stabilite prin Decizia nr. 86/2000 şi obligarea pârâtei să-i modifice vechimea în muncă, prin adăugarea a încă 3 zile.
La data de 20 octombrie 2010, împotriva sus menţionatei decizii, a declarat recurs revizuentul B.N., recurs pe care acesta l-a motivat printr-un memoriu separat, depus ulterior la dosar, la data de 4 ianuarie 2011.
În temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac cu care este învestită, soluţionarea acestei chestiuni făcând de prisos analizarea altor cereri sau susţineri.
Recursul este inadmisibil, având în vedere considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 129 din Constituţia României, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
În raport cu principiul statuat prin textul menţionat, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate sunt condiţionate de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunţată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită.
Aşadar, în speţă, recursul este admisibil numai dacă hotărârea a cărei revizuire s-a cerut era susceptibilă de recurs.
În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra unei cereri de revizuire, formulată de B.N. împotriva unei hotărâri prin care s-a soluţionat un recurs.
Hotărârea a cărei revizuire s-a cerut, în speţă, Decizia nr. 868/2010 a Curţii de Apel Craiova era irevocabilă, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi, în consecinţă, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs.
Se constată, aşadar, că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege.
Recunoaşterea unor căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, soluţionarea prezentului recurs, ce nu priveşte o cauză soluţionată în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excede competenţei atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. şi art. XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
Drept urmare, neobservarea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.
Aşadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, aşa încât excepţia invocată se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul B.N., ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuentul B.N. împotriva Deciziei nr. 5286 din 15 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. 1262/1/2010.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 242/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 244/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
