CSJ. Decizia nr. 250/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 250
Dosar nr. 59/2003
Şedinţa publică din 22 septembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 6 mai 1996, reclamanta S.C. R.O. S.R.L., prin asociatul M.M., a depus, la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. F.C.I. S.R.L. să-i plătească suma de 32.395.046 lei reprezentând contravaloare marfă, reactualizată cu coeficientul de inflaţie, începând de la data scadenţei, până la achitarea debitului, precum şi dobânzile legale aferente.
La termenul din 25 noiembrie 1996, reclamanta a depus o cerere prin care a renunţat la două capete din acţiune, respectiv, la reactualizarea sumei datorate cu coeficientul de inflaţie şi la dobânzile legale aferente, fără să se ia act, prin încheiere, despre această renunţare.
Prin încheierea din 15 februarie 1999, a fost respinsă excepţia invocată de pârâtă, privind lipsa calităţii de reprezentant al asociatului care a formulat acţiunea în numele societăţii reclamante.
Ulterior, prin încheierea din 25 octombrie 1999, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea reclamantei la judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 1967 din 27 iunie 2000, a admis apelul declarat de reclamantă prin asociatul M.M. şi, desfiinţând încheierea menţionată, a dispus trimiterea dosarului, la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, pentru soluţionarea cauzei pe fond.
Împotriva acestei decizii, reclamanta şi pârâta au declarat recurs.
Prin Decizia nr. 2401 din 3 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. R.O. S.R.L. şi, admiţând recursul declarat de pârâta S.C. F.C.I. S.R.L., a modificat Decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, împotriva încheierii, ca inadmisibil.
S-a motivat că, din moment ce instanţa de apel a examinat criticile formulate de apelanta reclamantă, a încălcat dispoziţiile art. 246 alin. (2), cu referire la art. 299 C. proc. civ., privind unicitatea căii de atac, a recursului, ce se putea exercita în cauză, astfel că recursul declarat de pârâtă este fondat.
Referitor la recursul reclamantei, s-a relevat că acesta este nefondat deoarece din încheierea de la 25 octombrie 1999 rezultă că renunţarea la judecată s-a făcut fără nici o rezervă în ceea ce priveşte dreptul de reprezentare a persoanei juridice cât timp nu s-au depus înscrisuri care să ateste dreptul exclusiv al unui asociat de a dispune în legătură cu exercitarea acţiunii în justiţie.
S-a mai învederat că recursul reclamantei este şi lipsit de interes din moment ce apelul declarat de aceasta a fost admis şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
În temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva ultimei decizii, susţinând că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
S-a relevat, în dezvoltarea motivului invocat, că din moment ce prin art. 246 alin. (2) C. proc. civ. se prevede că renunţarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel, se impunea ca, în raport cu prevederile art. 299 din acelaşi cod, calea de atac, intitulată de reclamantă „apel”, să fie considerată recurs, iar ca urmare soluţia pronunţată asupra acelei căi de atac să aibă caracter irevocabil.
S-a subliniat că, de altfel, în minuta deciziei Curţii de Apel Bucureşti, s-a şi precizat că soluţia este irevocabilă, astfel că adăugarea în dispozitivul deciziei că aceasta este cu recurs, ca şi menţiunea că s-a admis apelul, iar nu recursul, constituie doar erori materiale ce nu justificau admiterea recursului pârâtei, de vreme ce ambele recursuri erau inadmisibile după examinarea cauzei în singura cale de atac ce putea fi exercitată.
S-a mai învederat că oricum, faţă de dispoziţiile art. 3 pct. 3 C. proc. civ., competenţa de a judeca în recurs revenea curţii de apel, iar nu Curţii Supreme de Justiţie.
În fine, s-a susţinut că instanţa supremă nu a observat că nu a fost formulată corect cererea de renunţare la judecată deoarece F.C., care a prezentat această cerere, pe lângă că avea doar calitate de al doilea asociat în cadrul societăţii reclamante, dar era şi asociat unic al societăţii pârâte.
În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate şi respingerea, ca inadmisibile, a recursurilor declarate de reclamantă şi pârâtă împotriva deciziei nr. 1967 din 27 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Recursul în anulare este fondat.
În conformitate cu art. 246 alin. (1) C. proc. civ., „reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „renunţarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel”.
Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, astfel, că încheierea din 25 octombrie 1999, prin care Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a luat act de renunţarea reclamantei la judecată, era supusă unei singure căi de atac, aceea a recursului.
De altfel, în această privinţă, prin art. 299 C. proc. civ., cum era în vigoare la data pronunţării acelei încheieri, se prevedea că hotărârile date fără drept de apel erau supuse căii de atac a recursului.
Aşa fiind, se constată că, în raport cu prevederile legale aplicabile, calea de atac exercitată de reclamantă prin asociatul M.M. constituie recurs, iar Decizia prin care s-a admis această cale de atac şi s-a desfiinţat încheierea vizată, trimiţându-se cauza la prima instanţă, pentru a fi soluţionată pe fond, este irevocabilă, sens în care s-a şi făcut menţiune în minuta deciziei respective.
Faţă de această reglementare legală cu caracter imperativ, menţiunile din Decizia curţii de apel referitoare la admiterea apelului şi la calea de atac a recursului sunt lipsite de relevanţă, impunându-se să fie considerate, aşa cum se subliniază şi prin recursul în anulare, erori materiale supuse îndreptării potrivit procedurii prevăzute în art. 281 C. proc. civ.
Ca urmare, faţă de această nerespectare a dispoziţiilor art. 246 alin. (2), cu referire la art. 299 C. proc. civ., Decizia Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, determinând o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În consecinţă, constatându-se că Decizia atacată se află în situaţia prevăzută în art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa această decizie şi a se respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamantă şi pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1967 din 27 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială. Menţinându-se, astfel, soluţia acestei instanţe de trimitere a dosarului, pentru soluţionarea cauzei pe fond, prima instanţă va trebui să examineze şi în ce măsură cererea de renunţare la judecată a fost formulată cu respectarea cerinţelor legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 2401 din 3 aprilie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanta S.C. R.O. S.R.L. Bucureşti şi de pârâta S.C. F.C.I. S.R.L. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1967 din 27 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 22 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 249/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 114/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
