ICCJ. Decizia nr. 254/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 254/2004
Dosar nr. 160/2004
Şedinţa publică din 20 septembrie 2004
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2001, G.M. a chemat în judecată pe O.V. şi O.C., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, solicitând să se dispună:
- obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, format din construcţie şi teren în suprafaţă de 600 metri pătraţi;
- constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 752/30020 din 28 noiembrie 1996, încheiat între pârâţii O.V. şi O.C., în calitate de cumpărători şi Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA, în calitate de vânzători;
- evacuarea pârâţilor O.V. şi O.C. şi a oricăror alte persoane, care ar locui împreună cu aceştia, din imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1011 din 17 iunie 2002, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul M.G., continuată de S.A.A. Împotriva sentinţei, S.A.A. a declarat apel, acesta fiind respins, ca tardiv, prin Decizia civilă nr. 399/A din 17 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. S.A.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, cauza fiind înaintată la Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă.
Fixându-se primul termen la 19 septembrie 2003, cauza a fost amânată, succesiv, la 19 decembrie 2003, la 30 ianuarie 2004, la 2 aprilie 2004 şi, apoi, la 11 iunie 2004.
La acest din urmă termen, avocatul D.I., apărător al recurentului reclamant S.A.A., a depus copie de pe o adresă prin care i s-a comunicat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 că, prin rezoluţia nr. 3759/P/2004 din 10 iunie 2004, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de T.V., pentru faptul de a fi întocmit în fals procesul-verbal de comunicare a sentinţei pronunţate în cauză şi de a fi depus înscrisul respectiv la dosar, solicitând suspendarea judecării recursului până la soluţionarea procesului penal.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin încheierea din 11 iunie 2004, a dispus suspendarea judecării recursului declarat de reclamantul S.A.A., împotriva deciziei civile nr. 399/A din 17 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
S-a motivat că, faţă de dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se impune suspendarea judecării recursului, deoarece, din rezoluţia la care se face referire prin copia adresei prezentate de apărătorul reclamantului, rezultă că s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de fals în legătură cu comunicarea sentinţei pronunţate în cauză.
Intimaţii-pârâţi O.V. şi O.C. au declarat recurs împotriva acestei încheieri, solicitând să fie casată şi să se dispună reluarea cursului judecăţii.
În sprijinul recursului, s-a invocat temeiul de casare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că au fost aplicate greşit prevederile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
S-a relevat, în acest sens, că textul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., neavând caracter imperativ, lasă instanţei posibilitatea să aprecieze, în raport cu datele specifice ale cauzei, dacă se impune suspendarea sau continuarea judecăţii în situaţii de natura celei invocate de reclamant, că, prin admiterea cererii de suspendare, s-a blocat cursul judecăţii, iar raporturile juridice dintre părţi vor rămâne neclarificate.
S-a mai învederat că începerea urmăririi penale nu poate avea semnificaţia constatării vinovăţiei agentului procedural şi a comiterii infracţiunilor ce i s-au imputat, precum şi că, pentru eventualitatea în care s-ar ajunge, totuşi, la condamnarea agentului respectiv, există remediu procedural, constând în formularea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
Pe de altă parte, intimatul-reclamant S.A.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că art. 2441 C. proc. civ., prin care se prevede că încheierea de soluţionare a cererii de suspendare a judecăţii este susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs, nu poate fi interpretat decât în sensul că, în raport cu principiul simetriei, o atare încheiere nu este supusă nici unei căi de atac, atunci când este pronunţată în recurs pentru că ar deveni un recurs la recurs şi s-ar acorda părţilor căi de atac suplimentare.
Din examinarea hotărârii atacate, în raport cu excepţia de inadmisibilitate a recursului şi cu motivele de casare invocate în sprijinul recursului, se constată următoarele:
A. Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a recursulu.
Prin art. 2441 alin. (1) C. proc. civ. se prevede că, „asupra suspendării judecării procesului, instanţa, în toate cazurile, se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs în mod separat".
Din această dispoziţie cu caracter imperativ, care se referă la toate cazurile, rezultă voinţa neechivocă a legiuitorului de a da posibilitate să fie atacată cu recurs orice soluţie de suspendare a judecăţii, independent de nivelul instanţei care a pronunţat încheierea de suspendare, pentru a supune astfel controlului judiciar toate cazurile de întrerupere a cursului procesului.
Posibilitatea acordată părţii de a exercita calea de atac a recursului împotriva unei astfel de încheieri nu poate fi echivalată, cum se pretinde prin excepţia de inadmisibilitate ce s-a invocat, cu instituirea unei căi suplimentare de atac, atâta timp cât suspendarea judecăţii constituie o soluţie cu privire la care părţile din proces sunt vădit interesate, deoarece le pune în situaţia ca o perioadă nedeterminată, incertă, să nu mai poată stărui pentru realizarea sau clarificarea drepturilor lor aflate în litigiu.
Este adevărat că raţiuni de simetrie, aplicabile în procesul civil, impun ca, de principiu, încheierile ce se pronunţă de instanţa învestită cu judecarea recursului să nu poată fi atacate cu recurs în mod separat, cât timp însăşi hotărârea prin care se pronunţă asupra recursului cu care este sesizată nu este susceptibilă de a mai fi atacată pe vreo cale.
Dar, aşa cum s-a arătat, cât timp, prin art. 2441 alin. (1) C. proc. civ., introdus în acest cod prin OUG nr. 138/2000, s-a dat o reglementare cu caracter special, potrivit căreia, în toate cazurile, încheierea asupra suspendării judecării procesului poate fi atacată cu recurs în mod separat, nu se justifică excluderea de la această cale de atac, imperativ prevăzută în textul menţionat, a încheierii de suspendare a judecăţii recursului, pentru că s-ar adăuga la lege.
De altfel, posibilitatea exercitării căii de atac a recursului împotriva oricărei încheieri de suspendare a judecăţii, independent de faza în care se află procesul, este subliniată şi prin alin. (2) al art. 2441 C. proc. civ., prin care se prevede că „recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului".
Aşa fiind, urmează ca excepţia inadmisibilităţii recursului să fie respinsă ca nefondată.
B. Cu privire la recursul declarat de pârâţii O.V. şi O.C.
În conformitate cu art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., „instanţa poate suspenda judecata (…), când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".
Este adevărat că reclamantul S.A.A. a prezentat instanţei de recurs copia unei adrese prin care Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 i-a făcut cunoscut că, prin rezoluţia din 10 iunie 2004, dată în dosarul nr. 3759/P/2004, „s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuitul T.V., pentru infracţiunile prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen şi art. 291 C. pen., constând în aceea că a întocmit în fals procesul-verbal de comunicare a sentinţei civile nr. 1011 din 17 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a civilă, şi a uzat de acest înscris, astfel falsificat, depunându-l la dosarul nr. 3620/2002 al Tribunalului Bucureşti", restituindu-se dosarul la Secţia 14 Poliţie, în vederea efectuării urmăririi penale (dosarul nr. 5378/2002 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă).
Or, această comunicare, din care nu rezultă fără echivoc că urmărirea penală, începută faţă de persoana menţionată, ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce ar urma să se pronunţe cu privire la recursul declarat de reclamantul S.A.A., nu impunea suspendarea judecării recursului respectiv, cât timp textul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu are caracter imperativ, ci prevede doar posibilitatea suspendării judecării într-un astfel de caz, iar modul concret în care au fost exercitate succesiv căile de atac şi s-au formulat cereri demonstrează că soluţionarea lor nu era susceptibilă de a fi împiedicată de împrejurarea la care se referă actul depus.
De altfel, în raport cu prevederea de la art. 322 pct. 4 C. proc. civ., potrivit căreia constituie caz de revizuire împrejurarea „dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii", situaţia ce se invocă în legătură cu comunicarea prevăzută de reclamant nici nu este de natură a avea urmări ireversibile cu privire la soluţia ce ar urma să se pronunţe în cauză.
Ca urmare, prin soluţia de suspendare a judecării recursului s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., astfel că încheierea atacată este supusă cazului de casare prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, urmează a se admite recursul declarat de pârâţii O.V. şi O.C., a se casa încheierea atacată şi a se trimite cauza la instanţa de recurs, pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii O.V. şi O.C. împotriva încheierii din 11 iunie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în dosarul nr. 5378/2992.
Casează încheierea atacată.
Trimite cauza la secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru continuarea judecăţii.
Cu opinia separată a doamnelor judecători G.C. şi R.N., în sensul respingerii recursului ca inadmisibil.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi. 20 septembrie 2004.
OPINIE SEPARATĂ,
Considerăm că excepţia invocată de intimatul-reclamant S.A.A. este întemeiată, iar recursul declarat de pârâţii O.V. şi O.C. împotriva încheierii din 11 iunie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, urmează să fie respins, ca inadmisibil, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost învestit cu judecarea recursului formulat de pârâţii O.V. şi O.C. împotriva încheierii din data de 11 iunie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin care s-a dispus suspendarea judecării recursului declarat de reclamantul S.A.A. împotriva deciziei civile nr. 399/A din 17 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, care i-a respins ca tardiv declarat apelul declanşat în contra sentinţei civile nr. 1011 din 16 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti.
Temeiul suspendării judecării recursului este cel prevăzut de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a considerat întrunite cerinţele acestei dispoziţii legale, întrucât, prin rezoluţia nr. 3759/P/2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, s-a început urmărirea penală pentru întocmirea în fals a procesului-verbal de comunicare a sentinţei civile nr. 1011/2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, de către agentul procedural T.V.
Prin recursul declarat de pârâţi se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., iar calea de atac are ca temei juridic art. 2441 C. proc. civ.
Prealabil analizei pe fond a recursului, intimatul-reclamant S.A.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că art. 2441 C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul respectării principiilor ce guvernează procesul civil şi că, prin OUG nr. 138/2000, privind modificarea Codului de procedură civilă, legiuitorul nu a intenţionat să acorde părţilor posibilitatea atacării cu recurs a unei încheieri prin care s-a întrerupt cursul judecăţii de către instanţa de recurs, întrucât s-ar ajunge la situaţia inadmisibilă ca, unei încheieri provizorii, să i se recunoască o cale de atac, ce nu este prevăzută pentru hotărârea finală.
Într-adevăr, art. 2441 C. proc. civ. introdus prin OUG nr. 138/2000, prevede că „Asupra suspendării judecării procesului, instanţa, în toate cazurile, se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs în mod separat".
Deşi se pare că legiuitorul nu distinge şi recunoaşte calea de atac a recursului împotriva oricărei încheieri de suspendare a procesului, totuşi, într-o interpretare sistematică a textelor de lege în coroborare cu principiile de drept aplicabile procesului civil, rezultă că recursul prevăzut de art. 2441 C. proc. civ., nu priveşte întreruperea cursului judecăţii în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, este cunoscut principiul conform căruia „legea specială derogă de la legea generală", iar în cauză art. 27 din Legea nr. 56/1993, cu modificările ulterioare, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie, prevede, derogând de la art. 2441 C. proc. civ., că: „La secţiile Curţii Supreme de Justiţie, după competenţa fiecăreia, părţile pot declara recurs şi împotriva hotărârilor nedefinitive sau actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel".
De aici rezultă că recursul, împotriva încheierilor de suspendare, reglementat de art. 2441 C. proc. civ. nu poate fi exercitat decât împotriva încheierilor pronunţate de judecătorii, tribunale şi curţi de apel şi în nici un caz împotriva încheierilor de întrerupere a proceselor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde hotărârile finale nu mai au prevăzută vreo cale de atac.
Dacă legiuitorul ar fi înţeles că şi încheierile de suspendare a procesului, pronunţate de secţiile Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, să fie atacate separat cu recurs, ar fi prevăzut, în competenţa de jurisdicţie a Completului de 9 judecători, soluţionarea acestora, or, art. 24 din Legea nr. 56/1993, modificată, nu recunoaşte acestui complet posibilitatea de a judeca asemenea recursuri.
Prin respectarea şi exercitarea căilor de atac, aşa cum sunt prevăzute de legea internă, este asigurat şi accesul la justiţie al părţilor, fără nici o îngrădire.
Aşa fiind, excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâţi în cauză este întemeiată.
De altfel şi pe fond, secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecăţii recursului, întrucât erau pe deplin întrunite cerinţele art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., deoarece infracţiunea de fals, pentru care s-a început urmărirea penală împotriva agentului procedural, ce se pretinde că a falsificat procesul-verbal de comunicare a sentinţei tribunalului către intimatul-reclamant, ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce se va pronunţa în recurs. De fapt, instanţa de recurs, secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se pronunţa tocmai asupra legalităţii hotărârii instanţei de apel care, în raport cu data comunicării sentinţei tribunalului către intimatul-reclamant, a considerat apelul acestuia ca tardiv declarat. Drept urmare, recursul declarat de pârâţi este nu numai inadmisibil, dar şi nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 253/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 255/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
