ICCJ. Decizia nr. 258/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 258/2004
Dosar nr. 85/2002
Şedinţa publică din 20 septembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul G.V., pensionat pentru limită de vârstă şi vechime integrală prin Decizia nr. 86605 din 22 februarie 1983 a Oficiului de asigurări sociale Braşov, a prezentat Direcţiei Generale de Muncă şi Protecţie Socială Braşov – Oficiul Pensii de Stat, la data de 27 septembrie 1999, două adeverinţe cu nr. 459/809/1999 din 13 septembrie 1999, eliberat de Depoul C.F.R. Braşov, solicitând să i se recunoască vechimea în grupa superioară de muncă.
Prin adresa nr. 24548 din 25 mai 2000, Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială Braşov – Oficiul de Pensii de Stat a comunicat reclamantului că, la încadrarea sa în grupa superioară de muncă, unitatea care i-a eliberat adeverinţele nu a respectat prevederile legale în vigoare, iar activitatea ce a desfăşurat-o nu se regăseşte în Ordinul comun nr. 50/1990, emis de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, care a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 38 din 23 martie 1990.
La data de 18 septembrie 2000, reclamantul G.V. s-a adresat cu acţiune Curţii de Apel Braşov, cerând anularea comunicării nr. 24548 din 25 mai 2000 şi obligarea Direcţiei Generale de Muncă şi Protecţie Socială Braşov – Oficiul de Pensii de Stat la recalcularea pensiei, prin recunoaşterea vechimii în grupa superioară de muncă, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 87 din 1 iunie 1999.
Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 230/F din 7 noiembrie 2000, a admis acţiunea şi, anulând actul nr. 24548 din 25 mai 2000, a obligat pe pârâta, Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială Braşov, să recalculeze pensia reclamantului cu luarea în considerare a perioadelor lucrate în grupele II şi I de muncă, în conformitate cu menţiunile din cele două adeverinţe cu nr. 459/809/1999, emise de Depoul C.F.R. Braşov.
Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului diferenţa de pensie începând de la data de 1 octombrie 1999.
Făcându-se referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 87 din 1 iunie 1999, s-a motivat că acţiunea este fondată, deoarece dispoziţiile Decretului – Lege nr. 68/1990, care privesc persoanele şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă, sunt aplicabile şi foştilor salariaţi, pensionaţi anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, categorie din care face parte şi reclamantul.
Prin Decizia nr. 2488 din 21 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ a respins recursul declarat de reclamantul G.V. şi, admiţând recursul declarat de pârâtă, a casat sentinţa şi, în fond, a respins acţiunea.
S-a motivat că recursul a fost admis pentru considerentul că reclamantul G.V. nu a respectat dispoziţiile art. 522 din Legea nr. 3/1977 şi ale art. 5 din Legea nr. 29/1990, privind procedura de contestare a actului emis de Oficiul de Pensii Braşov, ci s-a adresat direct instanţei, ceea ce contravine dispoziţiilor imperative menţionate.
Împotriva acestei ultime hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare.
Invocându-se temeiul înscris în art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 59 din 27 aprilie 2001, s-a susţinut că Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că aceeaşi hotărâre este şi vădit netemeinică.
În dezvoltarea recursului în anulare, s-a învederat că, în raport cu prevederile din Anexa I, pct. 28, la Ordinul nr. 125/1990, emis de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, precum şi cu cele ale Decretului - Lege nr. 68/1990, aplicabile în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 87 din 1 iunie 1999, reclamantul era îndreptăţit să i se recalculeze pensia, pentru perioada solicitată, potrivit încadrării în grupa I de muncă.
S-a mai relevat că instanţa de recurs a considerat în mod greşit că acţiunea a fost prematur introdusă, deoarece reclamantul s-a adresat instanţei de contencios administrativ numai în urma primirii refuzului de a i se recalcula cuantumul pensiei, iar procedura prealabilă, prevăzută de Legea nr. 29/1990, s-a realizat prin soluţionarea cererii cu privire la temeiurile de fapt şi de drept, fără să se răspundă petiţionarului că obiectul solicitării sale nu este de competenţa autorităţii administrative căreia el i s-a adresat.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990, „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
Întemeindu-se pe această dispoziţie a legii, reclamantul s-a adresat instanţei competente, cerând anularea actului prin care i s-a refuzat încadrarea în grupele I şi II de muncă pentru perioadele menţionate în cele două adeverinţe cu nr. 459/787/1999, eliberate de Depoul C.F.R. Braşov la data de 10 septembrie 1999.
Aşa cum s-a mai arătat, Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, conformându-se deciziei Curţii Constituţionale nr. 87 din 1 iunie 1999, referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor Decretului - Lege nr. 68/1990 şi foştilor salariaţi, care s-au pensionat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să dispună încadrarea reclamantului în grupa superioară de muncă, precum şi recalcularea drepturilor băneşti cuvenite.
La rândul ei, prin Decizia atacată cu recursul în anulare, secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie a casat sentinţa şi a respins acţiunea pe considerentul că reclamantul nu s-a conformat prevederilor art. 522 din Legea nr. 3/1977, modificată prin Legea nr. 73/1991, şi nu a îndeplinit procedura prealabilă reglementată prin art. 5 din Legea nr. 29/ 1990. Or, din actele dosarului, se constată că procedura prealabilă, la care s-a referit instanţa de recurs, a fost îndeplinită.
Este adevărat că în art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 29/1990, astfel cum a fost modificată prin art. VII pct. 5 din Legea nr. 177/ 1993, se prevede că „înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru realizarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta", iar, „în cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza instanţa în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei".
Tot astfel, prin art. 521 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, introdus prin art. III pct. 8 din Legea nr. 73/1991 (abrogate prin Legea nr. 19 din 17 martie 2000), se prevedea că „împotriva deciziei emise în condiţiile art. 52 persoana interesată poate introduce contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la comisia de contestaţii care funcţionează pe lângă direcţia judeţeană de muncă şi protecţie socială".
Dar, din cererile înregistrate sub nr. 24548 din 27 septembrie 1999 şi sub nr. 25836 din 11 octombrie 1999, la Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială Braşov - Oficiul de Pensii Stat, rezultă că reclamantul s-a adresat acesteia, solicitând să fie încadrat în grupele I şi II de muncă, pentru perioadele menţionate în cele două adeverinţe cu nr. 459/809/1999, emise de Depoul C.F.R. Braşov (dosarul nr. 954/2000 al Curţii de Apel Braşov, anexa depusă de reclamant la dosarul nr. 561/2001 al Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ).
Răspunzând reclamantului, cu adresa nr. 24548 din 25 mai 2000, Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială Braşov - Oficiul de Pensii Stat i-a comunicat că nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de încadrarea în grupa superioară de muncă, fără a-l înştiinţa că soluţionarea cererii nu este de competenţa sa (dosar primă instanţă).
Cum adresarea greşită, către una din componentele aceleiaşi instituţii administrative, cu competenţe în aceeaşi materie, poate fi considerată o modalitate de îndeplinire a procedurii prealabile, care satisface cerinţa legii în substanţa sa, iar în cazul particular ivit în legătură cu solicitarea de aplicare a unui tratament egal în situaţii similare impune o soluţie de natură a asigura respectarea principiilor de echitate şi a îndeplini însăşi raţiunea legii, a cărei finalitate nu poate fi decât aceea de a garanta realizarea dreptului ce-l reglementează şi nicidecum împiedicarea obţinerii lui, este evident că reclamantul, prin demersul său la autoritatea ce i-a comunicat că nu i se cuvine dreptul pretins, s-a conformat dispoziţiilor înscrise în art. 5 din Legea nr. 29/1990 şi în art. 521 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, astfel cum era atunci în vigoare.
De altfel, trebuie să se aibă în vedere că raţiunea procedurii prealabile instituită prin art. 5 din Legea nr. 29/1990 nu poate fi decât aceea a limitării numărului litigiilor cu care sunt sesizate instanţele de contencios administrativ prin satisfacerea cererilor petiţionarilor în această fază premergătoare, în limitele permise de legea aplicabilă, de către însăşi autoritatea emitentă a actului contestat.
Aşa fiind, condiţia realizării procedurii prealabile, la care s-a referit instanţa de recurs, apare ca fiind îndeplinită în cauza de faţă.
Ca urmare, în mod greşit s-a reţinut că acţiunea a fost introdusă fără să fi fost îndeplinită procedura prealabilă cerută de lege, iar admiterea pe acest motiv a recursului declarat de pârâtă nu se justifică, întrucât se constată că este fondată critica formulată de recursul în anulare, în sensul că, prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, determinând soluţionarea cauzei pe fond, în modul arătat, ceea ce constituie caz de casare conform prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În consecinţă, urmează ca recursul în anulare să fie admis.
Pe de altă parte, ca urmare a admiterii recursului în anulare, se mai constată că, în raport cu textele de lege aplicabile în cauză, se impune ca recursul declarat de pârâtă să fie respins ca nefondat, la cel declarat de reclamant renunţându-se conform art. 267 alin. (2) C. proc. civ.
În adevăr, prin nota nr. 1974 din 26 august 1999 a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, invocată în sprijinul recursului declarat de pârâtă, s-a prevăzut că beneficiază de dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 87 din 26 iulie 1999 doar „persoanele care, la data de 1 februarie 1990 (inclusiv) aveau calitatea de pensionari şi care şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă, care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1990, erau prevăzute să fie încadrate în grupele I sau II de muncă", menţionându-se că aceste precizări se regăsesc în Ordinul nr. 50, în forma iniţială, publicat în Monitorul Oficial nr. 38 din 20 martie 1990 (dosarul nr. 561/2001 al instanţei de recurs).
Dar, este de observat că Ordinului comun nr. 50/1990 i s-au adus mai multe modificări, făcând corp comun cu acest act normativ, potrivit cărora a devenit aplicabil şi altor categorii de activităţi şi funcţii, între care şi cele prestate de reclamant.
Este de relevat, în acest sens, că prin „Nota" din Anexa nr. 1 la ordinul menţionat se prevede că personalul prevăzut la poziţiile 123 şi 124 – meseriile şi funcţiile din unităţile de exploatare a căilor ferate, a căror activitate este legată direct de siguranţa circulaţiei, cum este şi în speţă, beneficiază de încadrare în grupa I de muncă de la data la care a lucrat în funcţiile respective.
Or, acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări şi precizări aduse ordinului în discuţie, nu i se poate restrânge aplicarea, numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii exprese a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.
O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cât forma dobândită de ordinul respectiv, prin completările şi modificările ulterioare, a fost menită să elimine inconsecvenţele şi inechităţile existente.
De aceea, a accepta restrângerea sferei de aplicare a ordinului şi a crea categorii distincte de beneficiari, în raport cu situaţia pe care aceştia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală şi nediferenţiată a tuturor celor care au activat în condiţii similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat.
Rezultând, astfel, că motivele invocate în sprijinul recursului declarat de pârâtă nu sunt fondate, urmează ca acest recurs să fie respins, ca efect al casării deciziei atacate cu recurs în anulare, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate în primă instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 2488 din 21 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială a judeţului Braşov împotriva sentinţei civile nr. 230 din 7 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 20 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 257/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 259/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
