ICCJ. Decizia nr. 256/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 256/2004
Dosar nr. 84/2004
Şedinţa publică din 20 septembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 8 septembrie 1999, la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, reclamanta SC G.F.S.T. SRL a chemat în judecată B.R.C.E. SA, cerând să se constate nerespectarea, de către pârâtă, a clauzelor convenţiei de credit nr. 10477/1998, astfel cum a fost transformată în linie de credit prin addendum nr. 2 din 12 noiembrie 1998, iar pe cale de consecinţă să se dispună obligarea pârâtei la respectarea acestei convenţii şi la efectuarea tuturor plăţilor ordonate.
Totodată, reclamanta a solicitat ca pârâta să-i plătească daune, în cuantum de 8.000 dolari S.U.A., pentru fiecare zi de întârziere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a relevat că, la data de 4 martie 1998, a încheiat cu pârâta o convenţie de creditare, care a fost transformată, ulterior, în linie de credit, pe durată de un an, pentru suma de 883.333,33 dolari S.U.A., ce a fost majorată la 1.000.000 dolari S.U.A.
S-a mai învederat că pârâta a încălcat, în mod nejustificat, clauzele contractuale ale liniei de credit ce a fost semnată la 12 noiembrie 1998, prin aceea că, începând de la 14 aprilie 1999, a refuzat să opereze două ordine de plată către B.C.I., pentru sumele de 10.400 dolari S.U.A. şi, respectiv, 20.250 mărci germane, iar la data de 12 mai 1999 a transformat unilateral linia de credit în credit (dosarul nr. 6382/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială).
La data de 3 decembrie 1999, SC B.C.R. SA, sucursala Lipscani, în calitate de succesoare în drepturi a pârâtei SC B.C.X. SA, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, arătând că reclamanta nu a făcut dovada respectării propriilor obligaţii contractuale, astfel că nu poate fi în măsură să invoce reaua-credinţă dovedită a băncii pârâte în executarea contractului, pentru a fi îndreptăţită să pretindă daune compensatorii.
Ulterior, la 17 ianuarie 2000, B.C.R. SA, sucursala Lipscani, a prezentat cerere de ieşire din cauză, învederând că nu mai are calitate procesuală pasivă, deoarece, în urma semnării contractului de cesiune de creanţă cu A.V.A.B., nu mai este titulară de drepturi şi obligaţii izvorâte din Convenţia de credit nr. 10.477/1998.
La rândul ei, A.V.A.B. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând să se dispună scoaterea sa din cauză.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin încheierea din 12 mai 2000, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta B.C.R. SA, cu motivarea că îi revine această calitate deoarece a garantat valabilitatea creanţei şi a dispus scoaterea din cauză a pârâtei A.V.A.B.
Judecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 1638 din 2 martie 2001, a admis cererea formulată de reclamantă, obligând pe pârâta B.C.R. SA, sucursala Lipscani, să respecte convenţia de credit nr. 10.477/1998 şi să efectueze toate plăţile datorate, precum şi să plătească reclamantei, cu titlu de daune, suma de 217.407 dolari S.U.A., în echivalent monedă naţională la cursul B.N.R.
Prin Decizia civilă nr. 1155 din 10 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B.C.R. SA, sucursala Lipscani, împotriva sentinţei civile menţionate.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de pârâtele B.C.R. SA şi B.C.R. SA, sucursala Lipscani, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 146 din 8 aprilie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
S-a motivat în esenţă, prin considerentele celor trei hotărâri, că raportul privind expertiza contabilă efectuată şi celelalte probe administrate nu confirmă că societatea reclamantă nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile pe care şi le-a asumat prin convenţie, astfel că măsurile luate unilateral de B.R.C.E. SA au determinat blocarea creditului reclamantei fără suport real şi legal, ceea ce a cauzat reclamantei un prejudiciu în valoare de 217.407 dolari S.U.A.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că sunt şi vădit netemeinice.
S-a relevat, în acest sens, că instanţele au încălcat principiile de drept instituite prin art. 969 şi 1.073C. civ., deoarece nu au ţinut seama că din convenţia nr. 10477 din 4 martie 1998 şi modificările ce i s-au adus prin addendum-ul nr. 2 din 12 noiembrie 1998, rezultă că linia de credit putea funcţiona timp de un an numai dacă împrumutatul, pe măsura utilizării sumei pentru care a fost deschisă linia de credit, o reîntregea din resurse financiare proprii.
Or, se arată în motivarea recursului în anulare, din moment ce societatea reclamantă a utilizat linia de credit în proporţie de 99,8%, trăgând, până la 13 noiembrie 1998, suma de 998.333,33 dolari S.U.A. din totalul de un milion dolari, astfel că mai avea dreptul să tragă din linia de credit numai 1.666,67 dolari S.U.A., este evident că pârâta B.C.X. SA nu mai putea fi ţinută să onoreze cele două ordine de plată, prezentate ulterior, pentru sumele de 10.400 dolari S.U.A. şi 20.250 mărci germane.
S-a mai subliniat că B.C.X. SA s-a aflat în imposibilitate de a onora cele două plăţi dispuse de societatea reclamantă în condiţiile în care aceasta consumase linia de credit fără să o reîntregească, astfel că în contul curent nu mai existau resursele financiare necesare noilor plăţi.
S-a relevat, de asemenea, că raportul de expertiză contabilă a reţinut în mod eronat că măsura transformării liniei de credit în credit ar fi condus la nerealizarea de către societatea reclamantă a volumului preconizat de afaceri, deoarece nu a ţinut seama că această măsură a fost luată numai în urma neîndeplinirii, de către pârâtă, a obligaţiei contractuale de reîntregire a liniei de credit.
Conchizându-se, s-a cerut înlăturarea concluziilor la care s-a ajuns prin raportul de expertiză contabilă şi să se reţină, pe baza clauzelor din contract şi din addendum, că neonorarea celor două ordine de plată de către B.C.X. SA şi transformarea de către aceasta a liniei de credit în credit a fost determinată în exclusivitate de atitudinea reclamantei, care nu şi-a reîntregit sumele retrase din cont.
În concluzie, s-a solicitat casarea hotărârilor atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii formulată de reclamantă.
Recursul în anulare nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului rezultă că între B.C.X. SA, sucursala Lipscani, şi G.F.S.T. SRL a fost încheiată Convenţia de credit nr. 19477 din 4 martie 1998, denumirea de „credit" fiind transformată ulterior, prin addendum nr. 2 din 12 noiembrie 1998, în „linie de credit", prevăzându-se ca, pentru utilizarea liniei de credit, clientul să înştiinţeze banca înainte cu o zi, precum şi ca reîntregirea liniei de credit să se facă la solicitarea clientului, din disponibilităţile din contul curent la vedere, cu precizarea că „toate sumele trase şi neacoperite devin scadente la data expirării valabilităţii liniei de credit" (dosar nr. 6382/1999).
Este de observat că, la pct. 3.9 din addendum-ul menţionat, s-a precizat că „în situaţia în care, la expirarea termenului de 6 luni de la transformarea creditului în suma de 1.000.000 dolari S.U.A. în facilitate de linie de credit, se constată că firma nu-şi îmbunătăţeşte indicatorii financiari şi nu derulează prin B.C.X. SA un volum de afaceri de min. 4.000.000 dolari S.U.A. (în urma analizei ce o va face banca), linia de credit, în sumă de 1.000.000 dolari S.U.A., se va transforma în credit, care se va rambursa în 3 rate egale (…)".
Rezultă, deci, că B.C.X. SA nu putea să procedeze la retransformarea „liniei de credit" în „credit" decât după efectuarea unei analize cu privire la indicatorii financiari ai firmei beneficiare, în raport cu prevederile din clauza menţionată şi nu înainte de expirarea celor 6 luni de la încheierea addendum-ului (12 noiembrie 1998).
Dar, dacă B.C.X. SA, sucursala Lipscani, a respectat termenul de 6 luni prevăzut la pct. 3.9 din addendum nr. 2, din raportul de expertiză contabilă şi celelalte acte ale dosarului rezultă că nu s-a conformat şi cerinţei ca măsura să fie precedată de analiza indicatorilor financiari al firmei creditate.
Mai mult, din raportul de expertiză, ale cărui concluzii nu sunt infirmate de vreo altă probă din dosar, rezultă că, până la data de 14 aprilie 1990, când unitatea bancară a refuzat să mai efectueze plăţi din conturile reclamantei, linia de credit s-a derulat normal, fără a se încălca prevederile contractuale de către nici o parte, iar reclamanta avea posibilităţi reale de a achita şi cele două sume, pentru care pârâta a refuzat plata, datorită încasărilor de peste 5 milioane dolari S.U.A., pe care le realizase în perioada în discuţie.
Aşa fiind şi cum din examinarea evidenţelor contabile ţinute de societatea reclamantă, astfel cum acestea sunt prezentate în anexele nr. 16 şi 17 la raportul de expertiză contabilă, rezultă că nu sunt temeiuri care să justifice concluzia că această societate nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, se impune a se constata că instanţele au evaluat corect materialul probator administrat, care confirmă neîndoielnic împrejurările de fapt reţinute.
Dacă se mai are în vedere că şi cuantumul daunelor acordate reclamantei, în sumă totală de 217.407 dolari S.U.A., este pe deplin justificat, acest cuantum fiind compus din 167.800 dolari S.U.A., cu care a fost diminuat profitul ca urmare a vânzărilor nerealizate în aprilie 1999, datorită stopării decontărilor prin conturile curente ale reclamantei, precum şi din 49.6007 dolari S.U.A., reprezentând dobânzi de penalizare calculate în urma transformării fără temei legal a liniei de credit în „credit", se impune a se reţine că soluţia pronunţată în cauză, pe lângă că este rezultatul unei aprecieri corecte şi complete a materialului probator administrat, dar corespunde şi cerinţelor înscrise în textele de lege aplicabile, inclusiv în art. 969 şi 1073 C. civ., invocate prin recursul în anulare, potrivit cărora „convenţiunile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", ele neputându-se revoca decât prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege, iar „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiunii şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare".
În consecinţă, nereieşind că hotărârile atacate ar conţine aspecte de încălcare esenţială a legii sau de vădită netemeinicie, în sensul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., urmează ca recursul în anulare declarat în cauză să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1638 din 2 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, deciziei civile nr. 1155 din 10 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI – a comercială, şi deciziei nr. 2151 din 8 aprilie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 255/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 257/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
