ICCJ. Decizia nr. 261/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 261/2004
Dosar nr. 161/2004
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 636/P/2003 din 16 octombrie 2003, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus, în baza art. 228 şi art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 289 C. pen., faţă de E.P., M.N. şi M.I., judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, reţinându-se că faptele reclamante de petentul B.T. nu sunt prevăzute de legea penală.
Pentru a adopta această soluţie, s-a reţinut că petentul B.T. a sesizat organul de urmărire penală cu faptul că judecătorii menţionaţi, formând completul de judecată în dosarul nr. 79/2001 al Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, ca instanţă de recurs, prin Decizia civilă nr. 5632 din 12 decembrie 2001, au anulat, ca netimbrat, recursul petentului, au admis recursul pârâtului, Consiliul Local al comunei Mihăileşti, judeţul Buzău, a casat hotărârile pronunţate în cauză şi, în rejudecare, a respins acţiunea formulată de sus numitul, privind obligarea pârâtului la plata contravalorii unei mori şi a terenului aferent, preluate abuziv sau naţionalizate, ca prescrisă.
Petentul a susţinut că, prin această hotărâre, s-a comis un abuz contra sa şi un fals, ca urmare a denaturării obiectului cererii sale de restituire a unui imobil, în sensul calificării acesteia ca o acţiune în pretenţii.
Organul de urmărire penală, în motivarea soluţiei de neurmărire a arătat că faptele reclamate nu sunt de natură penală, legea prevăzând căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti apreciate ca fiind nelegale şi netemeinice.
Plângerea petentului B.T., împotriva acestei rezoluţii, a fost respinsă prin rezoluţia din 15 februarie 2004 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Petentul B.T. a formulat plângere împotriva rezoluţiilor menţionate, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., solicitând desfiinţarea acestora, susţinând că, prin calificarea dată acţiunii sale în justiţie, magistraţii menţionaţi au săvârşit infracţiunea de fals.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 112 din 19 mai 2004, a respins plângerea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a reţinut că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală.
Astfel, stabilirea temeiniciei şi legalităţii hotărârilor judecătoreşti este de competenţa instanţelor cu atribuţii de control judiciar. Totodată, această competenţă excede atât organului de urmărire penală, cât şi instanţei penale.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a declarat recurs fără a formula critici şi fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este de reţinut că plângerea adresată instanţei de judecată competente, prin care persoana nemulţumită de modul în care a fost soluţionată, în cadrul Ministerului Public, plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., are, între altele, natura juridică a unei căi de atac şi vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmării penale.
Această plângere, astfel cum a fost reglementată prin art. 2781 C. proc. pen., de natură a da eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, învesteşte instanţa, sub un prim aspect, cu examinarea legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei atacate.
Cum soluţionarea plângerii nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă, sub acest prim aspect, regimului căilor ordinare de atac şi, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală.
Rezultă, aşadar, că, sesizată cu plângerea menţionată, instanţa de judecată nu este învestită cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.
În raport cu concluziile pe care această examinare le impune cu referire la lucrările materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, instanţa de judecată competentă pronunţă una din soluţiile prevăzute în art. 2781 alin. (8) C. proc. pen.
În cauză, sesizată cu plângerea formulată de petentul B.T. împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, instanţa de judecată a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor menţionate în plângerea prealabilă şi, ca atare, rezoluţia atacată este temeinică şi legală.
De altfel, prin plângerea formulată de petentul menţionat împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, cu care acesta a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta nu a invocat efectuarea actelor de urmărire penală, cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale, ci a dat expresie nemulţumirii sale privind soluţia adoptată într-un proces civil, în calea de atac a recursului.
Petentul susţine că instanţa de recurs a comis un abuz şi un fals în dauna acestuia, ca urmare a greşitei calificări a acţiunii în revendicare, ca fiind o acţiune în pretenţii.
Or, eventualele greşeli de judecată sau de ordin procedural fac obiectul controlului judecătoresc şi sunt remediate prin soluţionarea căilor de atac exercitate de partea interesată, în condiţiile legii procesuale civile.
Ca atare, în mod corect organul de urmărire penală a apreciat că faptele reclamate nu sunt de natură penală, remedierea greşelilor de judecată invocate de petent putându-se realiza prin exercitarea de către acesta a căilor de atac prevăzute de legea procesuală civilă.
În consecinţă, menţinând rezoluţia atacată, ca urmare a respingerii plângerii formulate de petentul B.T., prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În cauză, în mod corect s-a reţinut de către organul de urmărire penală că judecătorii, care au format completul învestit cu soluţionarea unor recursuri în materie civilă, au efectuat acte de competenţa acestora, atribuită de lege.
În măsura în care, în activitatea de judecată, fără intenţia de a păgubi, se produc erori de judecată sau greşeli de ordin procedural, acestea pot face obiectul căilor de atac prevăzute de legea procesuală civilă.
Totodată, în condiţiile menţionate, aceste greşeli produse în activitatea de judecată nu constituie infracţiune şi nu nici nu pot fi cenzurate, cu referire la legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate, de către instanţa penală.
Or, când fapta nu constituie infracţiune, nu există răspundere penală.
Astfel, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Prin alin. (1) al aceluiaşi articol s-a stabilit că infracţiunea este acea faptă care constituie o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.
În consecinţă, în raport cu textele legale menţionate, cu referire la starea de fapt stabilită corespunzător probatoriului administrat, care a impus concluzia că nici una din persoanele reclamate nu a vătămat şi nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârşită cu vinovăţie, una din valorile ocrotite de legea penală, în mod temeinic şi legal s-a conchis de către organul de urmărire penală în sensul inexistenţei infracţiunilor sesizate.
Totodată, examinând plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, în raport cu competenţa anterior menţionată, instanţa de judecată a constatat respectarea dispoziţiilor procedurale de către organul de urmărire penală, inexistenţa indiciilor săvârşirii infracţiunilor reclamate şi, pe cale de consecinţă, legalitatea rezoluţiei atacate.
Cum, la judecarea plângerii, petentul nu a prezentat înscrisuri noi şi nu a propus administrarea altor probe în dovedirea învinuirii, iar probele existente la dosar nu conduc la concluzia existenţei infracţiunilor reclamate, respingând plângerea şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul B.T., ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.T. împotriva sentinţei nr. 112 din 19 mai 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2327/2004.
Obligă recurentul B.T. să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 260/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 262/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
