ICCJ. Decizia nr. 260/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 260/2004
Dosar nr. 99/2004
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 17 octombrie 2003, petentul M.T. a formulat plângere, împotriva rezoluţiei nr. 8/P/2003 din 6 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de acesta, împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, dispuse la 23 aprilie 2003.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că la data de 6 ianuarie 2003 a formulat plângere, împotriva procurorilor E.R. şi C.A., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 264 şi art. 272 C. pen.
Petentul a menţionat că, prin rechizitoriul nr. 177/P/2002 din 26 august 2002, întocmit de procurorul E.R., a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 254 şi art. 264 C. pen., cauza fiind înregistrată la Curtea Supremă de Justiţie sub nr. 3512/2002.
După sesizarea instanţei menţionate, în dosarul penal nr. 3447/2002 al Curţii de Apel Oradea, privind pe inculpatul L.A., au fost găsite o declaraţie semnată de N.L.D. şi un proces verbal de confruntare între acesta şi denunţătorul său Ş.V., ambele din data de 6 iunie 2002, în care primul neagă afirmaţiile ultimului. Aceste acte nu au fost prezentate niciodată petentului.
Declaraţia respectivă a fost dată în faţa procurorului E.R., iar procesul verbal de confruntare a fost întocmit de cei doi procurori. În cursul urmăririi penale, petentul nu a ştiut despre existenţa actelor menţionate.
La dosarul de urmărire penală nr. 177/P/2002, soluţionat de procurorii E.R. şi C.A., se află un denunţ al lui N.L.D., dat în faţa primului procuror la data de 6 iunie 2002, iar în actul de sesizare a instanţei se menţionează: „Deşi momentele autodenunţurilor celor doi nu coincid, vom observa că, între primul autodenunţ (al lui Ş.V.) şi autodenunţul lui L.N., nu au existat acte efectuate de organele de urmărire penală, apreciem, aşadar, că cele două autodenunţuri au fost de natură a genera efectuarea de acte premergătoare în cauză, au fost de natură a sesiza, a însărcina organele de urmărire penală cu efectuarea de cercetări, sens în care vor beneficia de acelaşi tratament juridic".
Petentul a susţinut că, prin manoperele delictuoase menţionate, cei doi procurori au săvârşit următoarele infracţiuni:
- abuz în serviciu, contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, constând în ascunderea şi sustragerea probelor la care petentul a făcut referire, cei doi procurori au cauzat acestuia o vătămare a intereselor legale, în primul rând a dreptului la apărare şi apoi a dreptului la un proces echitabil;
- favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., prin aceea că, susţinând mincinos că între denunţurile menţionate nu s-au efectuat acte de urmărire penală, deşi, în realitate, s-a procedat la audierea ultimului şi apoi la confruntarea acestuia cu primul denunţător, s-a urmărit emiterea unei soluţii de netrimitere în judecată a numitului N.L.D., ascunderea probelor vizând tocmai acest scop;
- reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 272 C. pen., prin aceea că cei doi procurori au reţinut probele respective şi au împiedicat ajungerea acestora la instanţa de judecată, în vederea soluţionării cauzei. Mai mult, cele două probe nu au fost trimise nici ministrului justiţiei, atunci când s-a solicitat avizarea cercetării sau trimiterii în judecată.
Petentul a mai arătat că, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost comunicată acestuia, la peste 4 luni de la data emiterii.
Rezoluţia criticată a fost menţinută, ca urmare a respingerii plângerii formulate de petent, în temeiul art. 275 şi următoarele C. proc. pen.
Petentul a susţinut că ultima rezoluţie, atacată prin plângerea adresată instanţei competente, este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele motive:
- în mod greşit, s-a reţinut ca temei al achitării dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., atâta timp cât faptele reclamate există în materialitatea lor;
- în mod netemeinic, s-a reţinut că faptele celor doi procurori nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor, prevăzute de art. 246, art. 264 şi art. 272 C. pen.;
- procurorul care a dat soluţia a omis să se pronunţe, cu privire la nelegalitatea neînceperii urmăririi penale faţă de N.L.D.
În concluzie, petentul a solicitat admiterea plângerii, infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi continuarea cercetărilor, împotriva procurorilor R.E. şi C.A., sub aspectul infracţiunilor menţionate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 58 din 14 aprilie 2004, a respins plângerea, ca nefondată.
În motivarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul din 26 august 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de combatere a corupţiei şi a criminalităţii organizate, a trimis în judecată pe inculpaţii M.T. şi P.A., judecători la Curtea de Apel Oradea, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi favorizarea infractorului, prevăzute de art. 254 şi de art. 264 C. pen.
Actul de învinuire reţine, în esenţă, că în luna octombrie 2001, în calitate de judecători la Tribunalul Bihor, inculpaţii au pretins şi primit de la numitul Ş.V., prin intermediul avocatului N.L.D., suma de 20.000 dolari S.U.A., pentru a pronunţa o soluţie favorabilă în dosarul nr. 5700/2001, de pe rolul acestei instanţe, cauza penală privind pe mituitor.
Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Ş.V. şi N.L.D., reţinându-se cauza de impunitate, prevăzută de art. 255 alin. (3) C. pen.
Într-un alt dosar penal, privind pe inculpatul L.A., a fost ataşată declaraţia din 6 iunie 2002, prin care avocatul N.L.D. neagă primirea sumei de 20.000 dolari S.U.A. de la Ş.V., pentru judecătorul M.T., declaraţie pe care avocatul a menţinut-o şi la confruntarea cu mituitorul.
La 6 ianuarie 2003, inculpatul M.T. a cerut trimiterea în judecată a procurorilor E.R. şi A.C., pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului şi reţinerea sau distrugerea de înscrisuri.
Petentul se plânge împotriva rezoluţiei prin care acestuia i-a fost respinsă plângerea, formulată împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, stăruind în cererea de trimitere în judecată a celor doi procurori.
Or, declaraţia şi procesul verbal de confruntare, la care face referire petentul, se află ataşate dosarului cauzei.
Ca atare, nu se confirmă susţinerea petentului, privind sustragerea sau distrugerea înscrisurilor în discuţie, favorizarea infractorului sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu.
Împotriva acestei sentinţe, petentul M.T. a declarat recurs, întemeiat pe art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., susţinând că, prin hotărârea primei instanţe, s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Petentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii urmăririi penale, împotriva procurorilor R.E. şi C.A., în baza art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., organul de urmărire penală urmând a efectua următoarele activităţi:
- solicitarea avizului ministrului justiţiei, pentru cercetarea magistraţilor menţionaţi;
- audierea acestora;
- audierea martorilor Ş.V., N.L.D. şi P.A.;
- administrarea tuturor probelor, în vederea aflării adevărului.
În susţinerea căii de atac exercitate, petentul a reiterat motivele plângerii din data de 14 octombrie 2003, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 6 octombrie 2003, privind pe procurorii R.E. şi A.C. şi a formulat următoarele critici subsumate motivului de casare invocat, în sensul că, ignorând dispoziţiile art. 1, 3 şi 62 C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale, faţă de cei doi procurori, fără să administreze vreo probă, cu excepţia audierii părţii vătămate.
Drept urmare, soluţionând în acest mod plângerea părţii vătămate, cu referire la neadministrarea de probe şi stabilirea unei situaţii de fapt, doar pe baza a ceea ce putea fi convenabil intimaţilor, organul de urmărire penală a încălcat dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
De asemenea, procedând în acest fel, organul de urmărire penală a nesocotit şi dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 92/1992.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 200 C. proc. pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare, cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit în textul menţionat, legea procesuală penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii, cu a cărei săvârşire organele de urmărire penală au fost sesizate, pot duce la constatarea existenţei unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport de această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cazul contestării acestei soluţii, prin formularea plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., controlul judiciar priveşte temeinicia rezoluţiei, în raport de cercetările efectuate.
Pentru a respinge plângerea şi a menţine rezoluţia atacată, instanţa de judecată a constatat neconfirmarea susţinerilor petentului, în sensul că declaraţia şi procesul verbal de confruntare, la care acesta face referire, nu s-ar afla la dosarul cauzei.
Recurentul susţine că, în mod greşit, s-a apreciat că fapta nu există şi, drept urmare, nu s-a dispus începerea urmăririi penale.
Or, cazul privitor la inexistenţa faptei, ca temei al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, este impus ca o concluzie logică a constatării existenţei la dosarul cauzei penale, a mijloacelor de probă pretins a fi fost sustrase în vederea obstaculării exerciţiului dreptului la apărare al petentului, în cauza penală, formând obiectul dosarului nr. 3512/2992 al Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Ca atare, soluţia criticată de petent, în condiţiile inexistenţei acelui minim de indicii care să poată forma convingerea organului de urmărire penală, că poate începe urmărirea, este temeinică şi legală.
Aşa fiind, menţinând rezoluţia atacată, ca urmare a respingerii plângerii formulate de petent, împotriva acesteia, instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, nesupusă cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171 şi 18 C. proc. pen., invocate de recurentul M.T.
Examinând hotărârea atacată, în raport de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de casare, susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu, nu se constată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul M.T., ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.T., împotriva sentinţei nr. 58 din 14 aprilie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4670/2004.
Obligă recurentul M.T. să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 26/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 261/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
