ICCJ. Decizia nr. 268/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 268/2010
Dosar nr.1247/1/2011
Şedinţa publică din 27 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1643 din 27 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul petent C.G. împotriva deciziei penale nr. 311 din 28 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 4635/2/2009. A fost obligat contestatorul petent la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 300 din 27 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petent împotriva ordonanţei nr. 373/P/2008 din 27 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti; a fost menţinută ordonanţa atacată. Soluţia a rămas definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 311 din 28 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Împotriva acestei decizii contestatorul a formulat cerere de contestaţie în anulare, apreciată ca inadmisibilă având în vedere că motivele invocate nu pot fi încadrate în cazurile strict reglementate de art. 386 C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii contestatorul a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil şi va fi respins pentru considerentele ce urmează:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II din Codul de procedură penală, admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
În cauza de faţă, contestatorul a formulat recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată de către Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea cererii de contestaţie în anulare formulată de contestator împotriva unei decizii pronunţate, de aceeaşi instanţă, în recurs.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 392 alin. (4) C. proc. pen., deciziile pronunţate în cauze având ca obiect contestaţia în anulare împotriva deciziei instanţei de recurs nu pot fi atacate prin recurs, legea neprevăzând dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă.
Pentru considerentele ce preced, apreciindu-se excepţia invocată ca întemeiată, prin efectul admiterii acesteia, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul va fi respins ca inadmisibil.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.G. împotriva deciziei nr. 1643 din 27 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 1089/1/2010.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 263/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 269/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
