ICCJ. Decizia nr. 274/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 274/2005
Dosar nr. 230/2005
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 350 din 1 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3217/2005, al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată a dispus:
- menţinerea arestării preventive a inculpatului C.I., în conformitate cu dispoziţiile art. 52 alin. (51), combinat cu art. 143 şi art. 148 lit. h) şi i) C. proc. pen.:
- respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate de petentul C.I. privind recuzarea tuturor judecătorilor Curţii de Apel Ploieşti;
- trimiterea cauzei, Curţii de Apel Ploieşti, în vederea soluţionării cererii de recuzare a tuturor magistraţilor Tribunalului Prahova, formulată de acelaşi petent.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că la data de 17 mai 2005, inculpatul C.I. a învederat Judecătoriei Ploieşti, că înţelege să recuze magistraţii tuturor instanţelor aflate pe raza judeţului Prahova.
Cauza, trimisă Tribunalului Prahova, a fost scoasă de pe rol şi trimisă Curţii de Apel Ploieşti care, la rându-i, constatând că cererea de recuzare priveşte şi judecătorii acestei curţi, a înaintat-o, spre competentă soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat, cu referire la cererea privind recuzarea tuturor judecătorilor Curţii de Apel Ploieşti, că nu a fost îndeplinită condiţia prevăzută de art. 52 alin. (5) C. proc. pen.
Totodată, instanţa a constatat că petentul se află în stare de arest, iar temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, subzistă şi impun privarea de libertate, în continuare, a acestuia.
Împotriva acestei încheieri, petentul-inculpat C.I. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
S-a susţinut că în mod greşit, instanţa s-a pronunţat asupra menţinerii măsurii arestării preventive, prin hotărâre definitivă, atâta timp, cât legea procesuală a statuat asupra controlului judiciar al încheierii, prin exercitarea recursului.
La data de 28 iulie 2005, Judecătoria Ploieşti a dispus prelungirea măsurii arestării preventive. Sesizată cu critica menţionată, instanţa de fond a susţinut că nu poate examina hotărârea unei instanţe superioare.
În concluzie, petentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea încheierii atacate, în sensul menţinerii soluţiei privind cererea de recuzare şi constatării netemeiniciei şi nelegalităţii soluţiei de menţinere a măsurii arestării preventive.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din economia dispoziţiilor Părţii Speciale Titlul II Cap. III Secţiunile I şi II C. proc. pen., rezultă condiţionarea admisibilităţii căilor de atac, de exercitarea acestora, potrivit legii procesual-penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.
În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de petent împotriva unei încheieri prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Ploieşti, precum şi asupra măsurii arestării preventive, conform art. 52 alin. (51) C. proc. pen.
Or, potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, după caz, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.
Aşadar, pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menţionat, această excepţie trebuie să fie prevăzută expres de lege.
În cauză, urmare a abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin OUG nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunţată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepţia atacării acesteia, separat, cu recurs.
O altă interpretare, cu referire la controlul judiciar al încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, prin exercitarea împotriva acesteia, separat, a căilor de atac, prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen., este exclusă.
Este de reţinut în acest sens, intenţia legiuitorului, la care nu se poate adăuga, rezultând fără echivoc din preambulul OUG nr. 55/2004, potrivit căreia motivul abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., consistă în „necesitatea eliminării neîntârziate a posibilităţii de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, care împietează asupra desfăşurării normale a procesului penal şi poate conduce la punerea în libertate a unor infractori periculoşi".
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reţinut că legea procesual-penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituţia României, revizuită şi exigenţelor privind liberul acces la justiţie, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie, a reglementat regula generală privind examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierilor date în cursul judecăţii, în condiţiile nr. 361 sau, după caz, art. 3851 C. proc. pen.
Ca atare, accesul la justiţie este asigurat şi în acest caz, corespunzător regulii generale menţionate, stabilită de legea procesual-penală.
În fine, în raport cu datele dosarului, cu referire la termenul fixat pentru soluţionarea cererii de recuzare, data până la care a fost prelungită măsura arestării preventive, instanţa competentă a dispune asupra măsurii arestării preventive, încheierea recurată se constată a fi legală, nesusceptibilă de critică.
Pe de altă parte, aspectele invocate de inculpat, cu referire la măsura arestării preventive, nu pot fi examinate contrar dispoziţiilor legii procesual-penale, într-o cale de atac în care excepţia de inadmisibilitate a acesteia prevalează.
Astfel, aşa cum s-a arătat, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Aşadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală.
Din economia textului menţionat rezultă, însă, că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care, totodată, să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale, părţilor din proces.
Or, potrivit art. 3851 C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs".
Aşadar, prin textul menţionat a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunţate în primă instanţă, ca şi cele ale instanţei de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul.
Pentru ca încheierile să poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunţării în fond sau apel, după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepţia prevăzută de textul menţionat, adică să fie prevăzute expres de lege.
Or în acest sens, sub denumirea marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă, în cursul judecăţii, privind măsurile preventive", prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat".
Aşadar, prin dispoziţia legală menţionată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunţate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.
Prin art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, se prevede: „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea, impun, în continuare, privarea de libertate (...), instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive", fără a dispune că, în cazul menţinerii detenţiei preventive, de către instanţa sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.
Dimpotrivă, prin alineatul ultim al textului menţionat se face trimitere la art. 160a C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art. 141 din acelaşi cod.
Ca atare, dispoziţiile art. 160b C. proc. pen., nu reglementează o excepţie de la regula generală stabilită prin art. 3851 din acelaşi cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanţa de recurs, menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 3851 alin. (3) C. proc. pen. „recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor".
Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepţiei de la regula generală, statuată în art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecăţii urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunţa în cauză, în acea etapă procesuală.
Însă, în raport cu dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., cu referire la hotărârile judecătoreşti susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătoreşti nedefinitive.
Or, hotărârea prin care se soluţionează recursul, este definitivă, potrivit distincţiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., aşa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou recurs.
Ca atare, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, nici încheierile pronunţate ca instanţă de recurs, în acest caz, nu sunt supuse controlului judiciar prin exercitarea, separat, a recursului.
În consecinţă, cum deciziile pronunţate în recurs, definitive şi executorii fiind, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, ca instanţă de recurs, instanţa de judecată a dispus în sensul menţinerii măsurii detenţiei preventive a inculpatului, în temeiul art. 52 alin. (51) C. proc. civ., nu se încadrează în excepţia prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii nu pot solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.
Este adevărat că secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost sesizată cu soluţionarea cauzei penale privind judecarea, în etapa recursului, a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului menţionat.
Însă, secţia penală este instanţa firească de recurs în acest caz, potrivit legii procesual-penale, iar împrejurarea pronunţării şi asupra detenţiei preventive reprezintă aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 52 alin. (51) C. proc. pen.
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuia să se pronunţe asupra detenţiei preventive, întrucât erau incidente cele două condiţii prevăzute de art. 52 alin. (51) C. proc. pen., cu referire la expirarea duratei arestării preventive a inculpatului, anterior datei la care instanţa recuzată urma să dispună asupra măsurii şi învestirea instanţei recuzate, cu menţinerea, între altele, a arestării preventive.
Însă, prin textul amintit, legiuitorul a realizat o prorogare a competenţei cu privire la dispunerea măsurii preventive în favoarea instanţei care soluţionează cererea de recuzare.
Prin urmare, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a substituit în acest caz, în temeiul legii, instanţei recuzate, respectiv Curţii de Apel Ploieşti. Ca atare, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îşi păstrează în cauză statutul de instanţă firească de recurs, dispoziţiile legale menţionate, cu referire la art. 3851 C. proc. pen., fiind incidente şi, în consecinţă, înlăturând posibilitatea provocării unui control judiciar al încheierii atacate, prin exercitarea recursului, separat, împotriva acesteia.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.I.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva încheierii nr. 350 din 1 iunie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 3217/2005.
Obligă inculpatul C.I., să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 lei vechi), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 273/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 275/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
