ICCJ. Decizia nr. 283/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr.283/2004
Dosar nr. 58/2004
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 16 decembrie 2002, reclamanta SC U.A. SA Timişoara a formulat o acţiune în regres, solicitând Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi pronunţarea unei hotărâri, prin care pârâta SC M.T. SA Iaşi să fie obligată la plata sumelor de 1.200.617,56 dolari S.U.A., reprezentând preţ achitat pentru pârâta menţionată, în temeiul hotărârii arbitrale nr. 309 din 3 iunie 2002 a Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi de 21.431 dolari S.U.A., cu titlu de cheltuieli arbitrale aferente cauzei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta convenţia nr. 576 din 5 iulie 1999, pentru asigurarea riscului de neplată la termen, privind preţul aferent fibrelor de bumbac din import, livrate asiguratei SC M.T. SA Iaşi de către SC P.T. SA, în calitate de importator comisionar.
Deoarece pârâta nu a achitat preţul produselor menţionate, primite şi recepţionate, reclamanta, în calitate de asigurător, a fost obligată la plata acestuia, în solidar cu asigurata, prin sentinţa nr. 309 din 3 iunie 2002 a Curţii de Arbitraj Internaţionale de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Executarea hotărârii arbitrale menţionate s-a făcut numai faţă de asigurător.
Prin hotărârea arbitrală nr. 5 din 21 februarie 2003, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei 900.000 dolari S.U.A., sumă asigurată, 313.489.666.106 lei, cheltuieli de arbitrare şi 732.749.402, 729 lei, onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul arbitral a reţinut că acţiunea este fondată, în raport de obligarea reclamantei, în solidar cu pârâta, la plata sumei de 900.000 dolari S.U.A. şi plăţii de către aceasta a întregii sume, reprezentând contravaloarea mărfii primite de pârâtă.
Biletul la ordin emis de pârâtă în favoarea reclamantei nu a putut fi executat, în lipsa disponibilului necesar în contul emitentei.
Reclamanta, în calitate de asigurător, şi-a asumat riscul pentru neplata preţului. Cum riscul asigurat s-a produs, cheltuielile penalizatoare şi cele de arbitrare, prevăzute în sentinţa nr.309/2002, cad în sarcina reclamantei SC U.A. SA care, în calitate de asigurător, şi-a asumat riscul nedecontării în termen a sumei asigurate.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta a formulat acţiune în anulare, invocând necompetenţa Curţii de Arbitraj şi neîndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii asiguratului faţă de asigurător.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr.475 din 9 februarie 2004, a respins acţiunea în anulare, ca nefondată, reţinând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 364 C. proc. civ.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta SC M.T. SA Iaşi a declarat recurs, susţinând că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Recurenta a precizat că va motiva recursul în termen, după comunicarea hotărârii pronunţate în dosarul nr. 675/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ulterior comunicării hotărârii atacate, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:
- instanţa, respingând excepţia de necompetenţă a Curţii de Arbitraj Iaşi, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, urmare neobservării împrejurării că, în cauză, nu era aplicat nici unul din cazurile stabilite prin clauza compromisorie. Astfel, părţile au convenit asupra competenţei de soluţionare a cauzei de către tribunalul arbitral, exclusiv în cazurile de neexecutare a convenţiei de asigurare, or, în cauză s-a procedat la soluţionarea unei acţiuni în regres, neacoperită de clauza compromisorie;
- tribunalul arbitral s-a pronunţat cu neobservarea împrejurării că pârâta a achitat poliţa de asigurare, fără a beneficia în nici un fel de scopul în vederea căruia contractul de asigurare a fost încheiat;
- legislaţia asigurărilor şi reasigurărilor nu conţine nici o reglementare, privind răspunderea asiguratului faţă de asigurător, pentru dezdăunarea acestuia, în cazul producerii riscului asigurat.
În concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii în anulare şi respingerii acţiunii asigurătorului, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, intimată-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, susţinând că tribunalul arbitral a avut competenţa soluţionării acţiunii în regres, în temeiul clauzei compromisorii convenite de părţi, prin art. 6 par.4 din contract, împrejurare recunoscută şi de către pârâtă, care nu a invocat excepţia de necompetenţă, în faţa Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Iaşi.
Or, conform dispoziţiilor art. 3561 alin. (2), coroborat cu art. 35812 alin. (1) C. proc. civ., excepţia de necompetenţă, sub sancţiunea decăderii, putea fi invocată prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Pe de altă parte, reclamanta şi-a asumat riscul neplăţii preţului, iar nu pe cel al imposibilităţii de plată, aşa încât acţiunea în regres a fost admisă, corespunzător dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt corect stabilite.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legiuitorul, prin art. 364 lit. a) – f) C. proc. civ., a determinat limitativ cazurile în care poate fi promovată acţiunea în anulare.
Într-adevăr, unul din motivele pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată, priveşte, conform art. 364 lit. b) C. proc. civ., cazul în care „tribunalul arbitral a soluţionat litigiul, fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante".
Potrivit art. 10 din Regulile de procedură arbitrală, aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj, prin Decizia nr. 1 din 10 septembrie 1999, competenţa soluţionării unei cauze civile, susceptibile de rezolvare pe calea arbitrajului, este dată de încheierea de către părţi a unei convenţii arbitrale, fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contractul principal, fie sub forma unui compromis.
Totodată, potrivit art. 13 din aceleaşi Reguli, „convenţia arbitrală poate rezulta şi din introducerea de către reclamantă a unei cereri de arbitrare şi acceptarea pârâtului ca aceasta să fie soluţionată de Curtea de Arbitraj".
Corespunzător acestei din urmă norme, prin art. 3561 C. proc. civ., s-a stabilit, între altele, că excepţiile, cu privire la cererea reclamantei, se vor formula în 30 zile de la primirea acesteia.
Aşadar, excepţia de necompetenţă a arbitrajului, sub sancţiunea decăderii, trebuie invocată în condiţiile textului menţionat.
Or, din dosarul arbitral nr. 26/2002 al Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, rezultă că pârâta SC M.T. SA Iaşi a formulat apărări pe fond, fără a invoca în termenul prevăzut de Regulile procedurii arbitrale, ca, de altfel, pe tot parcursul soluţionării cauzei, de către tribunalul arbitral, necompetenţa acestuia.
Ca atare, în mod legal, secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut această împrejurare şi, în raport de textele menţionate, a respins acţiunea în anulare, recursul fiind nefondat, sub aspectul acestei critici.
Aşadar, sentinţa atacată este temeinică şi legală, nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., vizat de recurentă.
De altfel, prin art. 6 din Convenţia pentru asigurarea riscului de neplată la termen nr. 576, încheiată între SC U.A. SA şi SC M.T. SA la data de 5 iulie 1999, este inserată clauza compromisorie, privind soluţionarea de către Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, a oricărui „litigiu în legătură cu aplicarea acestei convenţii".
Aşa fiind, tribunalul arbitral a fost competent, în baza clauzei compromisorii menţionate, să soluţioneze acţiunea în regres cu care a fost sesizată, aşa încât recursul se constată a fi nefondat şi, sub aspectul acestei critici, Decizia atacată nefiind supusă cazului de modificare prevăzut în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizat de recurentă.
În fine, potrivit art. 366 alin. (1) C. proc. civ., „instanţa judecătorească, admiţând acţiunea, va anula hotărârea arbitrală, iar dacă litigiul este în stare de judecată, se va pronunţa şi, în fond, în limitele convenţiei arbitrale".
Din coroborarea dispoziţiilor art. 366 şi ale art. 364 C. proc. civ., rezultă că acţiunea în anulare nu este o cale procedurală devolutivă.
Din economia aceloraşi texte, rezultă că instanţa competentă, sesizată cu o acţiune în anulare, are obligaţia să verifice dacă hotărârea arbitrală ar putea fi desfiinţată, pentru unul din motivele invocate de contestator, în limita cazurilor prevăzute de legea procesuală civilă.
Drept urmare, pronunţarea pe fondul litigiului este subsecventă şi condiţionată de anularea hotărârii arbitrale.
Or, în cauză, în mod corect, instanţa competentă, sesizată cu acţiunea în anulare, promovată de pârâta SC M.T. SA Iaşi, a constatat că nu este incident cazul de desfiinţare invocat.
Ca atare, examinarea în fond a cauzei este exclusă.
Din acest motiv, pentru care apărările în fond nu au fost primite de instanţă, acestea nu pot fi examinate nici în recurs.
Este de reţinut, în acest sens, că acţiunea în anulare, în raport de dispoziţiile art.365 alin. (1) C. proc. civ., are natura juridică a unei căi de atac.
Drept urmare, criticile formulate prin recurs, de către pârâta menţionată, nu pot fi examinate, în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., controlul judiciar fiind cantonat exclusiv în limitele cazurilor de casare sau modificare prevăzute în art. 304 din acelaşi cod, invocate de recurent expres sau prin formularea de critici, care ar putea fi subsumate cel puţin unuia dintre aceste cazuri.
Recurentul nu a invocat nici unul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de textul menţionat, însă a formulat critici care privesc netemeinicia sentinţei.
Or, cum, aceste critici nu privesc netemeinicia deciziei pronunţate de secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atacată cu recurs şi nici nu pot privi netemeinicia acesteia, în raport de împrejurarea că acţiunea în anulare a fost respinsă şi instanţa nu a soluţionat cauza în fond, acestea nu pot fi examinate nici în această etapă procesuală, cu încălcarea principiilor sistemului procedural modificat prin Legea nr. 59/1993, în sensul înlocuirii concepţiei de control judiciar integral, bazată pe rolul activ nelimitat al judecătorului, cu cea privind protecţia libertăţii de acţiune, echivalentă disponibilităţii, constând în judecarea cauzei, în limitele a ceea ce se susţine şi este probat, respectiv reformarea sau retractarea hotărârilor judecătoreşti, în limita cazurilor invocate de partea interesată şi găsite întemeiate.
Aşadar, în raport de acestei principii, controlul judiciar în recurs este limitat, în prezenta cauză, exclusiv la examinarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei adoptate, prin hotărârea atacată, sub aspectul cazului de desfiinţare invocat de pârâtă.
În cauză, litigiul a fost soluţionat de tribunalul arbitral, în limitele competenţei atribuite, prin clauza compromisorie înscrisă în contractul de asigurare pentru risc financiar, pârâta nu a contestat competenţa acestuia, iar instanţa învestită cu acţiunea în anulare a constatat împrejurările menţionate, în raport de care, în mod legal, a dispus, în sensul respingerii acesteia.
Drept urmare, neconstatându-se motive de desfiinţare, care să justifice anularea hotărârii arbitrale, instanţa învestită cu acţiunea în anulare nu s-a pronunţat în fond, cu referire la litigiul dintre SC U.A. SA şi SC M.T. SA.
Ca atare, criticile formulate, prin recursul declarat, împotriva deciziei secţiei comerciale a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, se constată a fi neîntemeiate.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.T. SA Iaşi, împotriva deciziei nr. 475 din 9 februarie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 675/2003.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 282/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 284/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
