ICCJ. Decizia nr. 288/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 288/2004
Dosar nr. 74/2003
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 22 martie 2001, reclamanta SC A.A.M. SRL a chemat în judecată Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti, precum şi sucursala regională Bucureşti a Autorităţii pentru Privatizare, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtele să fie obligate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, în forma cuprinsă în dosarul de prezentare, privind oferta de vânzare a acţiunilor deţinute de acţionarul Fondul Proprietăţii de Stat Bucureşti la SC G.I.R. SA Jilava.
Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii de 10.000.000 lei/zi de întârziere, de la data introducerii acţiunii şi până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin procesul-verbal din 8 ianuarie 2001, a fost declarată câştigătoare a licitaţiei cu strigare, organizată de reclamantă pentru vânzarea pachetului de acţiuni deţinut de aceasta la SC G.I.R. SA Jilava.
La data de 18 ianuarie 2001, reclamanta a fost convocată de către pârâtă, care, invocând Ordinul nr. 13 din 16 ianuarie 2001, a solicitat introducerea unor clauze suplimentare în contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, de natură a modifica condiţiile prevăzute la momentul adjudecării licitaţiei şi a refuzat încheierea acestuia în alte condiţii decât cele reglementate de ordinul menţionat.
Prin sentinţa nr. 2928 din 12 aprilie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată, cu motivarea că procesul-verbal de adjudecare a licitaţiei stabileşte că, ulterior, condiţiile cuprinse în caietul de sarcini şi care se vor înscrie în contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, pot fi modificate numai cu acordul părţilor.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, susţinând că prima instanţă a stabilit greşit starea de fapt, neobservând că, prin Ordinul nr. 13/2001 al Ministrului Privatizării, nu s-a adăugat nimic nou la dispoziţiile legale în vigoare, precum şi faptul că, chiar în lipsa acestui ordin, clauza privind obligaţia efectuării de investiţii, sub aspectul cuantumului acestora, era supusă negocierii, cu ocazia stabilirii formei finale a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 112 din 17 august 2001, a admis apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Privatizare şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că obligaţia de a transfera sau constitui dreptul de proprietate, precum şi orice alt drept real asupra unui bun, este o obligaţie de a da ce nu poate fi realizată decât în temeiul acordului de voinţă al părţilor, ceea ce în cauză, cu referire la consimţământul reclamantei, lipseşte.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 6853 din 22 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul şi a modificat Decizia atacată, în sensul că a respins apelul declarat de către pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat, cu motivarea că acordul de voinţă s-a realizat la 8 ianuarie 2001, dată la care s-a încheiat procesul-verbal de adjudecare a licitaţiei.
Ca atare, în raport cu dispoziţiile art. 1295C. civ., contractul de vânzare-cumpărare acţiuni a fost perfectat la acea dată, iar ordinul invocat, emis ulterior încheierii procesului-verbal de adjudecare a licitaţiei, nu poate avea efecte retroactive asupra acestui contract.
Împotriva deciziei instanţei de recurs, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Titularul recursului în anulare a arătat că licitaţia este o etapă a vânzării, urmată de etapa negocierii şi definitivării contractului.
Prin licitaţie se stabileşte preţul acţiunilor, fapt ce nu conduce la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, în mod automat, această operaţiune realizându-se numai după finalizarea negocierilor asupra tuturor clauzelor esenţiale ale convenţiei.
Totodată, Normele metodologice au prevăzut că instituţia publică implicată determină clauzele esenţiale ale contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.
În consecinţă, adjudecatarul licitaţiei dobândeşte calitatea de cumpărător al acţiunilor numai după realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.
Aşadar, în cauză, instanţa trebuia să stabilească dacă părţile puteau să încheie contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, în forma cuprinsă în oferta de vânzare, în condiţiile în care acestea nu ajunseseră la un acord, în etapa negocierilor, cu privire la clauzele esenţiale ale convenţiei.
Ca atare, în cauză nu s-au întâlnit cele două laturi ale voinţei de a contracta, situaţie în care instanţa de judecată, în speţă un terţ, nu putea obliga părţile să încheie un contract, care să aibă un anumit conţinut.
În consecinţă, prin admiterea acţiunii reclamantei, este neîndoielnic că instanţele au încălcat atât dispoziţiile legale din materia privatizării, cât şi principiul libertăţii de voinţă a părţilor la încheierea actelor juridice civile.
Or, potrivit principiului autonomiei de voinţă, consacrat de art. 966C. civ., părţile sunt libere să încheie ori să nu încheie un act juridic civil şi să determine forma acestuia, aşa cum doresc.
În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei pronunţate în recurs şi respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.
Prin Decizia nr. 30 din 17 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie - Completul de 9 judecători a admis recursul în anulare, astfel cum a fost formulat.
Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta SC A.A.M. SRL Bucureşti a formulat contestaţie în anulare, invocând judecarea cauzei cu nerespectarea normelor imperative privind citarea.
Prin Decizia nr. 79 din 16 februarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători a admis contestaţia în anulare, a anulat Decizia atacată şi a fixat termen pentru judecarea recursului în anulare la 17 mai 2004, cu citarea părţilor.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Actele normative constituind legislaţia privatizării, adoptate în scopul creării cadrului legal pentru restabilirea în economie a echilibrului natural, efect al interacţiunii legilor economice, care implică recunoaşterea libertăţii ca factor comun al politicului şi economicului, prin trecerea de la economia hipercentralizată şi excesiv dirijată la economia de piaţă, menite a arbitra şi pondera acţiunea liberă a legilor economice şi interesele protecţiei sociale specifice perioadei de tranziţie, fără ca, prin aceasta, să fie afectată iniţiativa privată, dau, într-adevăr, caracter complex contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni ale statului, ca modalitate derivată de reintroducere în economie, în mod prioritar, a proprietăţii private, astfel cum arată titularul recursului în anulare.
Caracterul complex al contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, ca transpunere particulară în acest plan a obiectivelor şi scopurilor menţionate, este dat de faptul că, într-adevăr, acesta are înserate şi alte clauze, considerate esenţiale de către vânzător, în afara celor privind obiectul şi preţul.
Aceste clauze privesc obligaţii ale cumpărătorului, referitoare la menţinerea obiectului de activitate al societăţii ale cărei acţiuni sunt destinate schimbării titularului dreptului de proprietate asupra acestora prin una din metodele reglementate prin OUG nr. 88/1997, situaţia personalului angajat în societate, volumul investiţiilor ce urmează a fi realizate de cumpărător ş.a.
Toate aceste obligaţii sunt înscrise în dosarul de prezentare, corespunzător principiului transparenţei procesului de privatizare şi în contractul tip, adus, de asemenea, la cunoştinţă potenţialilor cumpărători.
Aşadar, obiectul contractului este predeterminat, cu referire la pachetul de acţiuni scos la vânzare, în acest caz, iar celelalte obligaţii, considerate clauze esenţiale de către vânzător, precum şi preţul sunt aduse la cunoştinţă publică, în modul arătat, ca cerinţe minimale, supuse negocierii ulterioare, cu ocazia licitaţiei şi, totodată, ca unele din condiţiile de eligibilitate a licitanţilor.
Ca atare, încheierea contractului este supusă principiului autonomiei de voinţă şi, în acest caz, libertatea cumpărătorului eligibil neputând fi limitată decât de propria-i voinţă de a participa sau a nu participa la licitaţie în condiţiile stabilite prin dosarul de prezentare.
În acelaşi timp, în momentul adjudecării licitaţiei în favoarea unuia dintre licitanţii eligibili, acordul de voinţă al părţilor s-a realizat.
Aşadar, caracterul complex al contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, dat de raportul juridic complex, în sensul arătat, nu este de natură a modifica dispoziţiile art. 971 şi art. 1295 C. civ., legiuitorul nepropunându-şi acest scop prin adoptarea OUG nr. 88/1997, care, de altfel, nici nu conţine dispoziţii în acest sens.
Astfel, potrivit art. 971 C. civ., dreptul de proprietate „se transmite prin efectul consimţământului părţilor".
Totodată, potrivit art. 1295 din acelaşi cod, „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului (...)".
În cauză, acordul de voinţă al părţilor, privind vânzarea pachetului majoritar de acţiuni deţinute de Fondul Proprietăţii de Stat la SC G.I.R. SA Jilava, s-a realizat la data de 8 ianuarie 2001, când reclamanta a fost declarată câştigătoare a licitaţiei, ca urmare a faptului că, alături de obiectul predeterminat al contractului, cu referire la pachetul majoritar de acţiuni supus vânzării de către autoritatea publică implicată, părţile au convenit şi asupra preţului, precum şi a celorlalte clauze apreciate ca esenţiale de cumpărător, la nivelul stabilit de cumpărător prin oferta depusă, cu valori peste cele minimale stabilite anterior de vânzător, în vederea negocierii.
Aşadar, la data menţionată, s-a realizat negotium în sensul dispoziţiilor art. 1295 C. civ. şi a avut loc transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor, corespunzător dispoziţiilor art. 971 din acelaşi cod.
Ca atare, semnarea contractului întocmit în formă scrisă, în termenul prevăzut prin procesul-verbal de licitaţie, reprezintă doar constatarea în scris a voinţei concordante a părţilor, ca mijloc de probaţiune.
Din acelaşi moment al încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, în sensul dispoziţiilor menţionate, nici o clauză dintre cele existente nu mai putea fi modificată şi nici o clauză nouă nu putea fi înserată în contractul căruia urma a i se da doar forma scrisă.
Conform procesului-verbal de adjudecare a licitaţiei, corespunzător principiului obligativităţii contractului în raporturile dintre părţile contractante, stabilit prin art. 969 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nu putea fi modificat decât cu acordul părţilor.
Corespunzător principiului pacta sunt servanda menţionat, cu referire şi la împrejurarea că, în momentul încheierii contractului, s-a stabilit, prin negociere, în modul specific arătat, un echilibru contractual concret, refuzul pârâtei de a semna contractul în formă scrisă apare ca fiind nelegal.
Este de arătat că, în acest sens, pârâtul nu a putut justifica intenţia modificării contractului, nici prin întâlnirea voinţelor în vederea stabilirii unui alt echilibru contractual şi nici pe existenţa unui temei legal, ca excepţie expres prevăzută, de înlăturare a aplicabilităţii principiului contractual menţionat şi, respectiv, a simetriei prevăzute de lege între modul de încheiere a contractului şi modului de modificare a acestuia.
Drept urmare, refuzul pârâtului de a semna contractul se constată a fi nejustificat, de natură a încălca imperativul social al respectării stricte a contractelor legal încheiate şi de a vătăma drepturile contractuale ale reclamantei, stabilite la data adjudecării licitaţiei.
În fine, pârâtul a invocat în apărare Ordinul nr. 13 din 16 ianuarie 2001 al Preşedintelui Fondului Proprietăţii de Stat, ca motiv al nesemnării contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.
Această apărare a fost preluată de titularul recursului în anulare, în raport cu care s-a distins între adjudecarea licitaţiei şi negocierea ulterioară a clauzelor contractuale, conform ordinului menţionat, ca etape diferite ale încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.
Or, naşterea oricărui raport juridic şi, respectiv, modificarea acestuia sunt supuse normelor legale în vigoare, între momentul adoptării şi cel al abrogării acestora.
Din dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ., prin care a fost reglementat principiul neretroactivităţii legii civile, rezultă că ordinul menţionat, emis ulterior datei de 8 ianuarie 2001, la care contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost perfectat conform art. 1295 C. civ., ca orice alt act normativ, nu are putere retroactivă, prin voinţa legiuitorului, aşa încât acesta nu putea modifica raportul juridic născut anterior, la data menţionată şi, ca atare, nu putea justifica legal refuzul semnării formei scrise a contractului.
În consecinţă, în mod legal instanţa de recurs a constatat că Ordinul din 16 ianuarie 2001 nu produce efecte asupra contractului încheiat anterior, la 8 ianuarie 2001, recursul în anulare fiind nefondat şi sub aspectul acestor critici.
Ca atare, hotărârea atacată este temeinică şi legală, nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de Procurorul General în calea extraordinară de atac, exercitată ca urmare a confuziei între negotium şi instrumentum.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 6853 din 22 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 287/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 289/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
