ICCJ. Decizia nr. 306/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 306/2004
Dosar nr. 173/2004
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2004
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 30 iulie 2003, M.V. a formulat plângere împotriva judecătorului B.O. de la Curtea de Apel Târgu Mureş, susţinând că acesta ar fi săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în legătură cu soluţionarea dosarului civil nr. 718/2001, în care prin Decizia civilă nr. 776 din 4 septembrie 2001, a acelei curţi de apel, i s-a respins recursul declarat, în calitate de pârât, împotriva deciziei civile nr. 1834 din 13 decembrie 2000, a Tribunalului Mureş.
Primind plângerea, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a format dosarul nr. 555/P/2003.
Prin rezoluţia din 13 august 2003, procurorul desemnat să examineze plângerea, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul B.O., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constatând, în baza art. 228 alin. (4) şi a art. 10 C. proc. pen., că din conţinutul plângerii şi înscrisurile anexate, nu rezultă date sau indicii care să confirme susţinerile petiţionarului.
Această rezoluţie a fost comunicată petiţionarului, în termenul legal, conform art. 277 C. proc. pen.
Nemulţumit, petiţionarul a trimis, la data de 20 august 2003, plângere direct la Curtea Supremă de Justiţie, susţinând că prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale au fost încălcate dispoziţiile legale la care procurorul trebuia să se conformeze. Totodată, petiţionarul a precizat că prin plângerea formulată, vizează şi pe judecătorul C.A., de la aceeaşi curte de apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 6 din 9 ianuarie 2004, a respins plângerea, ca nefondată.
S-a motivat că, în raport cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul trebuia să se adreseze mai întâi cu plângere, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, la Procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, iar nu direct la instanţă.
S-a mai relevat că plângerea nu poate privi decât persoana indicată iniţial de petiţionar, pentru că prin adăugarea unei noi persoane nu se poate asigura egalitate de tratament juridic în examinarea plângerii.
Împotriva sentinţei, petiţionarul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că prin respingerea plângerii a fost închisă în mod nejustificat posibilitatea de a fi traşi la răspundere penală, cei doi judecători împotriva cărora s-a plâns.
În concluzie, petiţionarul a cerut casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la procuror, pentru a efectua urmărirea penală faţă de judecătorii pe care i-a vizat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet format din 9 judecători, prin Decizia nr. 193 din 7 iunie 2004, a admis recursul şi, casând sentinţa, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiţionar, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, dispusă în dosarul nr. 555/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
S-a motivat că, din moment ce rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost dispusă de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în conformitate cu art. 2781 alin. (1), cu referire la art. 278 alin. (1) C. proc. pen., era obligatoriu ca plângerea împotriva acelei rezoluţii să fie adresată mai întâi, procurorului şef al secţiei din care făcea parte acel procuror.
S-a mai relevat că, datorită neparcurgerii de către petiţionar, a acestei etape obligatorii, înainte de a se adresa cu plângere, instanţei supreme, au fost încălcate dispoziţiile procedurale referitoare la sesizarea instanţei care, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., sunt prevăzute totdeauna sub sancţiunea nulităţii, ce nu poate fi înlăturată în nici un mod.
Conchizându-se, s-a subliniat că, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se impunea ca prima instanţă să respingă plângerea, ca inadmisibilă, iar nu ca nefondată.
Împotriva acestei decizii, petiţionarul M.V. a formulat contestaţie în anulare, cerând judecarea din nou a recursului pe care l-a declarat împotriva sentinţei nr. 6 din 9 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru a se stabili că judecătorii împotriva cărora s-a plâns, au săvârşit fapte penale.
Contestaţia în anulare nu este fondată.
Potrivit art. 386 C. proc. pen., „împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza, de către instanţa de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul când s-a judecat cauza, de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa, despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Or, prin contestaţia în anulare, petiţionarul M.V. nu a invocat nici unul din cazurile enumerate limitativ prin textul de lege menţionat, ci doar s-a referit la etapele parcurse succesiv de plângerea penală pe care a formulat-o şi a făcut aprecieri informe cu privire la modul cum aceasta a fost soluţionată de procuror şi la hotărârea pronunţată de prima instanţă).
În consecinţă, constatându-se că motivele invocate prin contestaţie nu sunt din cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen., astfel că, în raport cu prevederile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., nu poate fi admisă, urmează a se dispune respingerea acesteia, ca nefondată, cu obligarea petiţionarului, la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de petiţionarul M.V. împotriva deciziei nr. 193 din 7 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în complet format din 9 judecători. Obligă pe petiţionar să plătească statului, suma de 400.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 305/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 307/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
