ICCJ. Decizia nr. 329/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 329/2004
Dosar nr. 175/2004
Şedinţa publică din 13 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 174 din 12 aprilie 2002, Tribunalul Constanţa, secţia penală, a condamnat inculpaţii:
- E.I., la 2 ani închisoare şi un an, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) şi art. 16 din Legea nr. 143/2000;
- D.H. şi
- R.M., la câte 2 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) şi art. 16 din Legea nr. 143/2000;
- V.C., la 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) şi art. 16 din Legea nr. 143/2000;
- V.I.,
- T.C. şi
- T.G., la câte 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000;
- T.M., la 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000 şi art. 74 şi art. 76 alin. (3) lit. c) C. pen.
În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000, a dispus confiscarea de la inculpatul D.H., a sumei de 800.000 lei şi a cantităţii de 6,298 g rezină de canabis, iar de la inculpata T.M., a cantităţii de 23,300 kg din aceeaşi substanţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpata T.M. a deţinut la locuinţa sa din comuna Runcu, judeţul Gorj, şi anume, în sălaşul pentru animale, aflat la o distanţă de circa 2 km faţă de sat, ascuns sub fân, cantitatea de 25,594 kg rezină de canabis - drog de risc, provenită din Turcia.
T.G., fiul inculpatei T.M., cunoştea despre existenţa cantităţii menţionate de droguri şi s-a hotărât să valorifice o parte, din probe nerezultând, însă, o înţelegere între acesta şi mama sa, în sensul arătat.
În acest scop, inculpatul T.G. l-a contactat pe inculpatul T.C., nepot al soţiei inculpatului V.I., care s-a arătat dispus să găsească o modalitate de valorificare a rezinei de canabis.
În seara zilei de 24 iunie 2001, cei doi s-au întâlnit la discoteca din satul Balta, prilej cu care inculpatul T.G. l-a avizat pe inculpatul T.C. că este în posesia unei cantităţi de droguri. Primul inculpat a adus inculpatului T.C., o geantă pânzată în care se afla haşiş, acesta din urmă preluând-o şi ascunzând-o la o construcţie pe care o ridica pe raza comunei Balta.
Inculpatul T.C. l-a avizat pe unchiul său, inculpatul V.I., după care, împreună, l-au contactat pe inculpatul E.I., în ziua de 27 iunie 2001. Acesta, la rându-i, l-a contactat telefonic pe inculpatul V.C. Discuţiile priveau o cantitate de minim 5 kg haşiş, ce urma fi preluată la 200 mărci germane/kg şi valorificată la 300 mărci germane/kg.
Tot inculpatul E.I. i-a contactat telefonic şi invitat la locuinţa sa, pe inculpaţii D.H. şi R.M., pentru a-i folosi pentru preluarea şi aducerea drogurilor la Târgu Jiu, ceea ce s-a şi realizat conform celor convenite.
Ulterior, conform indicaţiilor inculpatului E.I., aceiaşi inculpaţi au transportat drogurile, în vederea predării pentru valorificare.
Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, prin Decizia penală nr. 247/E din 8 octombrie 2002, a admis apelul declarat de inculpatul V.C., împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea acestuia, reţinând că din probatoriul administrat nu rezultă că inculpatul menţionat a cunoscut împrejurarea existenţei drogurilor şi că ar fi acţionat pentru comercializarea haşişului.
Prin aceeaşi hotărâre, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi inculpaţii E.I., D.H., R.M., V.I., T.C., T.G. şi T.M. au fost respinse, ca nefondate.
Prin Decizia nr. 4870 din 30 0ctoimbrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat Decizia atacată, numai cu privire la greşita achitare a inculpatului V.C., precum şi hotărârea primei instanţe, cu privire la individualizarea pedepsei aplicate aceluiaşi inculpat. În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000, inculpatul V.C. a fost condamnat la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., reţinându-se că participaţia acestuia, sub forma complicităţii, este confirmată de probele administrate în cauză.
Recursurile declarate de inculpaţii V.I., T.C. şi T.G., împotriva aceleaşi decizii, au fost respinse, ca nefondate.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 şi pct. 4 teza I C. proc. pen.
S-a susţinut că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea legii, în sensul că faptelor săvârşite de inculpaţii E.I. şi V.C., li s-a dat o greşită încadrare juridică, iar pedeapsa aplicată inculpatului E.I., este greşit individualizată.
Astfel, activitatea inculpatului E.I. a constat, conform probatoriului administrat, în acceptarea valorificării unei cantităţi de stupefiante, în identificarea cumpărătorului şi stabilirea cu acesta, a condiţiilor de traficare, angajarea transportatorilor, îndrumarea şi supravegherea telefonică a transportului.
La rându-i, inculpatul V.C. a convenit cel dintâi să primească rezina de canabis şi să o pună în vânzare, în condiţiile stabilite cu inculpatul E.I., căruia i-a transmis locul în care urma să intre în posesia stupefiantelor.
În aceste condiţii, inculpaţii E.I. şi V.C. nu sunt complici, ci autori ai infracţiunii de trafic de droguri, împrejurare în raport cu care se impune schimbarea încadrării juridice şi condamnarea acestora, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În fine, s-a susţinut că pedeapsa aplicată inculpatului E.I. nu reflectă pericolul social concret al infracţiunii săvârşite, rezultând din cantitatea mare de substanţă stupefiantă traficată şi de caracterul organizat al operaţiunii, în care acesta a avut rolul principal.
Ca atare, pedeapsa orientată spre minimul special aplicată acestuia, este inaptă să realizeze scopul prevăzut de art. 52 C. pen., aşa încât se impune majorarea ei.
În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.
Examinând cauza, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., cu referire la art. 4141 din acelaşi cod, se constată urătoarele:
I. Cu privire la greşita încadrare juridică a faptelor săvârşite de inculpaţii E.I. şi V.C.
Potrivit art. 23 C. pen., „participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în calitate de autori, instigatori sau complici".
Este autor, conform art. 24 C. pen., „persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit, fapta prevăzută de legea penală".
Cu referire la participanţii în forma complicităţii, legiuitorul a definit complicele, ca fiind, într-o primă formă, conform art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) „persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală".
În raport cu textele menţionate, cu referire la situaţia în care o infracţiune a fost săvârşită de un număr mai mare de persoane, decât cel indispensabil, determinat de natura acesteia, se poate conchide că, deşi orice complicitate este o participare, nu orice participare la săvârşirea unei infracţiuni dă făptuitorului, calitatea de complice.
Această distincţie este făcută de legiuitor, prin textele menţionate, în sensul că are calitatea de autor, numai persoana care a săvârşit material, în mod direct, infracţiunea, pe când persoana care, într-o contribuţie accesorie, secundară, a ajutat în orice mod la săvârşirea infracţiunii, dar nu a comis-o el însuşi, are calitatea de participant în forma complicităţii.
Este de reţinut în acest sens că, deşi potrivit art. 27 C. pen., complicele se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege, pentru autor, cu distincţiile sub aspectul individualizării pedepsei prevăzute de acelaşi text, partea II, finalitatea care justifică examinarea cauzei sub acest aspect, este dată de împrejurarea că încadrarea juridică corectă asigură, concomitent, desfăşurarea procesului penal în limitele legii şi garanţia respectării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
În realizarea scopului menţionat, încadrarea juridică temeinică şi legală impune stabilirea exactă a situaţiei de fapt şi stabilirea concordanţei între fapta concretă comisă de inculpat, norma specială care încriminează acea faptă şi dispoziţiile penale generale aplicabile acesteia.
În speţă, activitatea inculpatului E.I. a constat, aşa cum rezultă cert din probatoriul administrat, în acceptarea valorificării unei cantităţi de stupefiante, în identificarea cumpărătorului şi stabilirea cu acesta, a condiţiilor de traficare, a angajării celor doi transportatori, cărora le-a indicat locul de provenienţă şi destinaţia drogurilor, în supravegherea şi îndrumarea telefonică a desfăşurării transportului.
La rându-i, inculpatul V.C. a convenit cu cel dintâi să primească rezina de canabis şi să o pună în vânzare, în condiţiile stabilite cu acesta, comunicându-i locul în care urma să intre în posesia ei.
Este de reţinut, cu referire la consideraţiile expuse sub acest aspect, de titularul recursului în anulare, că stabilirea formelor participaţiei penale nu priveşte modalităţile de săvârşire a infracţiunii care sunt cele prevăzute de norma incriminatoare şi care se examinează, între altele, pentru constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii, ci poziţia făptuitorului în raport cu fapta comisă, în forma nemijlocirii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), a înlesnirii sau ajutării în orice mod la săvârşirea faptei prevăzute de art. 26 din acelaşi cod ori a determinării altei persoane, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, conform dispoziţiilor art. 25 C. pen.
Prin actele materiale săvârşite de cei doi inculpaţi, corect reţinute de instanţa de fond, aceştia au contribuit la săvârşirea de către inculpatul T.G., a infracţiunii de trafic de droguri, înlesnind şi ajutând în modul arătat, la comiterea faptei menţionate.
Drept urmare, nesăvârşind în mod nemijlocit infracţiunea de trafic de droguri, în mod corect s-a reţinut participaţia acestora, în forma complicităţii, aşa încât recursul în anulare se constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici.
II. Cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului E.I.
Unul din principiile de bază ale dreptului penal este cel al individualizării pedepsei, potrivit căruia stabilirea în lege a naturii şi limitelor pentru o anumită infracţiune, precum şi aplicarea pedepsei concret determinată pentru infracţiunea săvârşită, trebuie să corespundă gravităţii acesteia, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum şi de situaţia personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în aşa fel încât aceasta să-şi poată îndeplini funcţiile şi realiza scopul prevăzut în art. 52 C. pen.
Prin urmare, temeinicia şi legalitatea hotărârilor judecătoreşti de condamnare este dată de existenţa proporţiei juste dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire şi aplicare a pedepsei şi culpabilitatea şi periculozitatea relevate de probatoriul administrat în cauză.
Astfel, potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală".
Aşadar, în raport cu determinarea coordonatelor de bază stabilite prin individualizarea legală, în cadrul individualizării judiciare a pedepsei are loc o operaţiune de adaptare a acesteia, la cazul concret dedus judecăţii, în raport cu criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi de care trebuie să se ţină seama, cumulativ.
Cu alte cuvinte, cum scopul şi funcţiile pedepsei se realizează în primul rând în raport cu inculpatul, apare ca esenţial a se ţine seama de persoana acestuia, aşa încât în procesul individualizării judiciare răspunderea penală să fie diferenţiată în fiecare caz în parte.
Concomitent, adaptarea pedepsei pe măsura tulburării pe care faptele comise au produs-o în mediul social, priveşte realizarea proporţionalităţii, cu măsura gradului de pericol social creat prin săvârşirea infracţiunii.
În esenţă, criticile formulate sub acest aspect, prin recursul în anulare, privesc neadaptarea pedepsei, întregului complex de trăsături şi împrejurări concrete, specific faptelor comise, ce caracterizează un pericol social ridicat al acestora, precum şi neacordarea semnificaţiei cuvenite elementelor caracterizante ale persoanei inculpatului, relevate de probatoriul administrat, care pun în evidenţă o periculozitate sporită a acestuia, în comparaţie cu persoanele condamnate în cauză, în calitate de autori.
Or, considerată sub aspectul încadrării juridice legale date de instanţa de fond, cu referire la forma participaţiei, pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului E.I., corespunde criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, pedeapsa menţionată reflectă pericolul social concret al infracţiunii săvârşite şi apare ca fiind just proporţionalizată, în raport cu pedepsele aplicate celorlalţi participanţi, la săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri.
În fine, incidenţa dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000, a fost corect reţinută de instanţa de fond şi valorizată prin aplicarea pedepsei menţionate, aptă să realizeze scopul prevăzut de art. 52 C. pen., şi să răspundă criteriilor privind persoana inculpatului şi atitudinea acestuia faţă de fapta comisă, astfel cum aceasta rezultă din actele şi lucrările dosarului.
Aşa fiind, recursul în anulare se constată a fi neîntemeiat, şi sub aspectul acestor critici, hotărârile atacate nefiind, în consecinţă, supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza a II-a din acelaşi cod, invocat de Procurorul general.
Se constată, însă, că pedeapsa aplicată inculpatului V.C., nu corespunde criteriilor menţionate.
Astfel, este stabilită neîndoielnic participarea acestui inculpat, la săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, considerentele instanţei de apel privind necoroborarea convorbirilor telefonice, cu celelalte probe administrate în cauză, fiind eronate.
Pedeapsa aplicată excede, însă, pericolului social concret relevat de actele materiale efectiv îndeplinite de către acesta în cadrul activităţii infracţionale reţinute, corect, de altfel, de instanţe, precum şi de persoana acestuia şi, drept urmare, aceasta nu apare ca just adaptată întregului complex de trăsături şi împrejurări concrete ale faptei comise de inculpat.
În fine, instanţele nu au acordat semnificaţia cuvenită, elementelor caracterizante ale persoanei inculpatului V.C., privitoare la lipsa antecedentelor penale, modul de realizare a veniturilor şi conduita bună a acestuia anterior săvârşirii infracţiunii, precum şi atitudinea ulterioară săvârşirii infracţiunii, ce justificau constatarea acestora, ca circumstanţe atenuante judiciare şi reţinerea lor în favoarea inculpatului, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 76 C. pen.
În consecinţă, pentru motivele arătate, hotărârile atacate sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza I din acelaşi cod.
Aşa fiind, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate, numai cu privire la individualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului V.C. şi va reduce pedeapsa aplicată acestui inculpat, de la 5 ani închisoare, la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000, prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. c) C. pen.
Totodată, Curtea va anula mandatul anterior, va dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 2 ani închisoare şi va deduce perioada executată.
Celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează sentinţa penală nr. 174 din 12 aprilie 2002, a Tribunalului Constanţa, Decizia penală nr. 247 din 8 octombrie 2002, a Curţii de Apel Constanţa şi Decizia nr. 4870 din 30 octombrie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, numai cu privire la individualizarea pedepsei principale aplicată inculpatului V.C.
Reduce de la 5 ani închisoare, la 2 ani închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului V.C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000, prin reţinerea art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. c) C. pen.
Anulează mandatul anterior şi dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
Deduce perioada executată din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului menţionat.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 325/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 33/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
