ICCJ. Decizia nr. 496/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 496/2010
Dosar nr.7083/1/2011
Şedinţa publică din 12 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1590 din 26 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta Agenţia Naţională de Integritate împotriva rezoluţiei nr. 110/P/2010 din 4 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, că prin rezoluţia nr. 110/P/2010 din 4 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) din acelaşi cod, neînceperea urmăririi penale faţă de senatorul M.D.G., preşedintele Senatului României, sub aspectul infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Cercetările în cauză au avut la bază sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate privind consemnările nereale cuprinse în declaraţiile de avere ale senatorului M.D.G., în legătură cu unele bunuri şi venituri obţinute de soţie, în perioada 2005 – 2009.
Potrivit sesizării formulate, senatorul M.G. nu ar fi menţionat în declaraţia de avere din 26 decembrie 2006, suma de 48 300 EURO, aferentă tranzacţiei imobiliare din 22 septembrie 2005, având ca obiect 17 loturi teren, situate în intravilanul municipiului Bucureşti, în suprafaţă totală de 9 555,55 mp şi nici proprietatea apartamentului contractat de la C.R.E.R., pentru care fusese achitată suma de 2000 EURO, cu titlu avans preţ.
De asemenea, în declaraţia de avere din 16 iunie 2008, nu fusese evidenţiată suma de 90 400 lei, reprezentând dividende încasate de soţie, de la SC T.P.I. SRL, în anul 2007.
Din examinarea actelor premergătoare efectuate în cursul anchetei penale, procurorul de caz a constatat că în niciuna dintre situaţiile semnalate nu avusese loc o declarare necorespunzătoare adevărului din partea senatorului M.D.G. cu privire la bunurile şi veniturile realizate în perioada supusă controlului.
Astfel, cu privire la tranzacţia imobiliară din 22 septembrie 2005, intervenită între M.G., B.V. şi B.N., s-a constatat că drepturile rezultând din conţinutul respectivei tranzacţii au fost corespunzător evidenţiate în declaraţia de avere din anul 2006 a senatorului M.D.G. S-a reţinut că potrivit tranzacţiei sus-menţionate, soţia senatorului dobândise cota de 70% din dreptul de proprietate asupra imobilului – teren, în suprafaţă totală de 9 555,55 mp, situat în Bucureşti, sector 1; ulterior, contractul de vânzare-cumpărare din 22 septembrie 2005 a fost rezoluţionat prin actul autentificat sub nr. 46 din 17 ianuarie 2006 de BNPA L.B. şi L.D., vânzătorii redobândind proprietatea bunului înstrăinat, cumpărătoarei M.G. fiindu-i restituită suma de 48 300 EURO, plătită cu titlu de preţ al vânzării. Suma încasată în baza rezoluţiunii convenţionale nu a fost menţionată ca venit realizat în declaraţia de avere a senatorului M.G.
Pe temeiul acestui fapt, Agenţia Naţională de Integritate a solicitat cercetarea penală a senatorului pentru fals în declaraţii.
Având în vedere efectele juridice produse de rezoluţiunea convenţională, procurorul de caz a apreciat că senatorul M.D.G. nu avea obligaţia de a menţiona în declaraţia de avere suma de bani încasată cu titlu de restituire preţ al vânzării, reţinându-se că averea senatorului nu înregistrase nicio modificare prin prisma tranzacţiei referitoare la terenurile din str. N.
S-a arătat că rezoluţiunea convenţională anulase efectele produse de vânzarea-cumpărarea terenului asupra patrimoniului familiei G., iar declaraţia de avere din anul 2006 cuprindea menţiunea rezoluţiunii actului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, s-a constatat că declaraţiile de avere ale senatorului M.D.G. nu erau viciate nici din perspectiva tranzacţiei încheiate cu C.R.E.R. privind dobândirea dreptului de proprietate asupra unui apartament situat în zona rezidenţială Băneasa.
Din informaţiile transmise de Agenţia Naţională de cadastru şi Publicitate Imobiliară a rezultat că niciunul dintre membrii familiei G. nu deţinea în proprietate vreun imobil situat în zona rezidenţială Băneasa sau în zona Aleea Alexandru, din Bucureşti, sector 1.
Sesizarea formulată în cauză făcea vorbire de existenţa unui antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.E.F.R.E. SRL şi M.G. privind achiziţionarea unui apartament ce urma a fi construit în Bucureşti, sector 1. Respectivul act nu constituia însă un titlu de proprietate pentru imobil, ci doar o promisiune de vânzare-cumpărare, menţionându-se expres în cuprinsul actului că vânzarea-cumpărarea promisă urma să se efectueze la momentul când avea loc intabularea construcţiei.
S-a constatat că respectiva construcţie nu a fost în fapt edificată, neexistând ca atare nici la momentul efectuării cercetărilor în cauză, astfel încât nu a fost perfectată vânzarea-cumpărarea imobilului în baza antecontractului din 21 noiembrie 2005.
Având în vedere că încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare nu avea ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului ce forma obiectul înţelegerii părţilor, procurorul de caz a concluzionat că declaraţia de avere a senatorului M.D.G. nu putea fi redactată în sensul menţionării unei proprietăţi pe care nu o deţinea în realitate.
De asemenea, s-a constatat că senatorul M.D.G. declarase corespunzător şi veniturile realizate de soţia sa, cu titlu de dividende încasate de la SC T.P.I. SRL, în anul 2007.
Cu referire la acest aspect, s-a reţinut că, potrivit relaţiilor comunicate de Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 Bucureşti, M.G. realizase în anul fiscal 2007 un venit de 190 400 lei, dividende încasate de la SC T.P.I. SRL.
În declaraţia de avere din 16 iunie 2008 a senatorului M.D.G. nu au fost evidenţiate decât în parte sumele încasate cu titlu de dividende, făcându-se menţiune în acest sens de un venit realizat de 100 000 lei.
Cu toate acestea, procurorul de caz a constatat că declaraţia de avere nu cuprindea menţiuni nereale în ceea ce priveşte veniturile încasate de soţia senatorului.
S-a arătat că obligaţia de declarare a venitului din dividende se naşte la momentul încasării dividendelor, conform reglementării cuprinse în Ghidul de completare a declaraţiilor de avere, emis de Agenţia Naţională de Integritate.
În speţă, în cursul anului 2007, soţia senatorului încasase de la SC T.P.I. SRL doar suma de 100 000 lei, cu titlu de dividende, fapt consemnat în evidenţele contabile ale societăţii plătitoare şi în cuprinsul declaraţiei de avere din 16 iunie 2008.
A menţionat că înregistrările făcute de Administraţia Finanţelor Publice cu privire la realizarea unui venit din dividende în sumă de 190 400 lei, avea la bază declaraţia informativă privind impozitul reţinut pentru dividendele acordate de SC T.P.I. SRL în anul 2007.
Potrivit legii, respectivei societăţi comerciale, în calitate de persoană juridică plătitoare de dividende, îi revenea obligaţia declarării integrale a dividendelor distribuite, independent de faptul achitării sau nu a contravalorii lor către acţionarii societăţii.
Ca urmare, s-a constatat că nu existau neconcordanţe între evidenţele ţinute de Administraţia Finanţelor Publice şi declaraţia de avere a senatorului M.D.G., prima referindu-se la venitul cuvenit M.G. cu titlu de dividende, iar cealaltă, la venitul efectiv încasat de aceasta, în anul 2007.
Cum diferenţa de 90 400 lei, din suma totală de 190 400 lei, a fost încasată ulterior perioadei supuse controlului, conform înscrisurilor depuse în probaţiune, procurorul de caz a concluzionat că nu exista obligaţia de declarare a respectivului venit din partea senatorului M.G., declaraţia de avere din 16 iunie 2007 reflectând în mod corespunzător situaţia încasării dividendelor în cursul respectivului an.
Rezoluţia din 4 mai 2010 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a confirmat soluţia adoptată în cauză, prin rezoluţia din 21 iunie 2010 emisă în lucrarea nr. 4941/2391/II-2/2010.
Nemulţumită de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, în termen legal, petiţionara Agenţia Naţională de Integritate s-a adresat cu plângere la instanţă, invocând, în esenţă, insuficienţa actelor efectuate în cursul anchetei preliminare şi greşita aplicare a legii în circumstanţele cazului.
Examinând cauza, prima instanţă a constatat că plângerea formulată de Agenţia Naţională de Integritate este inadmisibilă.
Potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. s-a apreciat că legea procesual penală recunoaşte dreptul de a contesta soluţia procurorului de netrimitere în judecată doar persoanei vătămate prin infracţiune (nu este cazul infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) care nu presupune o persoană vătămată şi în niciun caz nu Agenţia Naţională de Integritate este persoană vătămată), precum şi oricărei alte persoane ale cărei interese au fost lezate.
Prin urmare, condiţia pe care o impune art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. unei persoane pentru a putea contesta în instanţă soluţia procurorului este aceea de a avea interese care să fi fost afectate de respectiva soluţie, dar, în speţă, nici din economia Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi nici din situaţia de fapt dedusă cercetării penale nu rezultă vătămarea vreunui interes al persoanei juridice Agenţia Naţională de Integritate, ceea ce duce la inadmisibilitatea recurgerii la procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen.
Interesul public, general, al societăţii legat de corectitudinea declaraţiilor de avere nu se confundă cu interesele personale ale Agenţiei Naţionale de Integritate, doar afectarea acestora din urmă născând dreptul de a contesta soluţia procurorului; altminteri, interesul public este ocrotit tocmai de Ministerul Public (prin magistraţi – procurori) ca reprezentant al intereselor statului.
Prerogativele date de lege Agenţiei Naţionale de Integritate sau altor instituţii şi funcţionari publici, conform art. 227 C. proc. pen., nu dau dreptul acestora de a ataca şi mai departe soluţia adoptată de procuror, abilitatea acestor funcţionari sau instituţii publice, cum este şi Agenţia Naţională de Integritate, încheindu-se la momentul învestirii procurorului, plângerea adresată instanţei fiind formulată de o persoană căreia legea nu îi recunoaşte legitimitate procesuală de a contesta la instanţă soluţiile de neurmărire penală adoptate la nivelul Ministerului Public.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor scrise de recurs (filele 2 – 10 dosar recurs) pentru neefectuarea de verificări de către parchet şi nelegalitatea hotărârii; în drept a fost invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi în limitele devoluţiunii cauzei în primă instanţă, având în vedere şi considerentele deciziei în interesul legii nr. 13/2011, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, se constată că acesta este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 275 raportat la art. 278 şi art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, legea procesuală stabilind că titularii dreptului de a formula plângere împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sunt persoana vătămată şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate.
În ceea ce priveşte sfera sintagmei generic utilizată de către legiuitor, „vătămare a intereselor legitime" aceasta se circumscrie, în mod evident, noţiunii de drept sau interes personal, recunoscut şi ocrotit de lege, lezat în orice mod printr-un act sau conduită a unei persoane fizice sau juridice, respectiv printr-un act sau măsură a procurorului.
Din examinarea dispoziţiilor Legii nr.176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr.144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, rezultă, că această instituţie desfăşoară o activitate de evaluare a averii, precum şi a eventualelor conflicte de interese şi incompatibilităţilor privitoare la anumite categorii de persoane care au, potrivit legii, obligaţia declarării averii şi intereselor.
Atât activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, cât şi aceea de apreciere a declaraţiei de interese se concretizează în întocmirea unui raport de evaluare, care se comunică, între altele, organului de urmărire penală, atunci când inspectorul de integritate constată, existenţa unor diferenţe semnificative, în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză şi veniturile realizate de aceasta, fie existenţa unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi.
Rezultă, aşadar, că acţiunile agenţiei se circumscriu noţiunii de sesizare în forma denunţului a organului de urmărire penală cu privire la săvârşirea unor presupuse infracţiuni de către persoanele verificate. Astfel, persoana care denunţă comiterea unei infracţiuni nu are calitatea de "persoană vătămată", adică de persoană care, în calitate de subiect pasiv şi titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit prin fapta penală reclamată o vătămare fizică, morală sau materială, întrucât în cazul acesteia este vorba despre o altă modalitate de sesizare a organelor judiciare ( plângere, iar nu denunţ) şi nu are nici calitatea de "persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate", deoarece nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret şi actual pe care l-ar avea denunţătorul pentru a depăşi demersul iniţial, de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârşire a unei infracţiuni. Conferirea prin lege a dreptului de sesizare a organelor de urmărire cu privire la comiterea unei infracţiuni nu semnifică în mod obligatoriu recunoaşterea şi a posibilităţii de a contesta în justiţie actul prin care procurorul a apreciat, cu referire la aspectele sesizate, că nu este cazul să se înceapă urmărirea penală sau, după caz, să dispună trimiterea în judecată a persoanei ( persoanelor ) cercetate, procedura instituită în art. 2781 C. proc. pen. având esenţialmente un caracter privat, dedus din cerinţa unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiţiei, în drepturile sau interesele sale legitime.
Se concluzionează, astfel, că acţiunile Agenţiei Naţionale de Integritate se derulează în virtutea unui interes public, limitat la etapa sesizării organului judiciar în vederea exercitării prerogativelor legale. Aşadar, în mod just prima instanţă a apreciat că petenta nu avea legitimitate procesuală activă pentru a sesiza instanţa prin plângerea formulată; rolul acesteia este reprezentat de asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, iar drepturile sale nu au fost şi nici nu puteau fi prejudiciate prin comiterea faptelor reclamate, sau prin soluţia dispusă de procuror, având în vedere natura faptelor reclamate şi relaţiile sociale a căror ocrotire s-a urmărit de către legiuitor prin incriminarea acestora. Petenta nu avea calitate procesuală activă pentru a sesiza instanţa prin formularea plângerii împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispusă, legea procesuală nerecunoscându-i legitimitate procesuală activă, deoarece nu justifica o vătămare a unui interes legitim, astfel după cum prevăd dispoziţiile art. 275 şi art. 2781 C. proc. pen.
Împrejurarea că petenta avea îndrituirea de a sesiza organul de urmărire, după cum s-a arătat şi în cele ce preced, nu îi conferă acesteia calitatea de persoană ale cărei interese au fost vătămate prin soluţia dispusă de procuror; obligaţia de sesizare a organelor judiciare nu îi conferea calitatea de persoană îndreptăţită să conteste soluţia dispusă de procuror, în accepţiunea art. 275 şi art. 2781 C. proc. pen., deoarece incriminarea faptei de omisiune a sesizării organelor judiciare (art. 263 C. pen.) are ca scop prompta înfăptuire a justiţiei, astfel că persoana care a sesizat organul judiciar nu este subiect al raportului de drept material obiect al sesizării, neputându-se susţine că dispunerea unei anumite soluţii sau faptele sesizate o prejudiciază.
Aşa fiind se reţine, contrar argumentelor prezentate de către recurentă, că petenta nu avea calitatea prevăzută de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., nefiindu-i recunoscut dreptul de a sesiza instanţa cu plângere împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de către procuror, constatare ce face de prisos analizarea altor apărări ale părţilor.
Pe de altă parte, instanţa de recurs nu poate avea în vedere susţinerea apărării intimatului cu privire la inadmisibilitatea recursului, având în vedere că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată, fiind pronunţată la data de 26 octombrie 2010, anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 202/2010, aşa încât sunt incidente dispoziţiile art. XXIV alin. (1) corelat cu art. XXV alin. (3) din actul normativ menţionat.
Pentru considerentele ce preced în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE împotriva sentinţei nr. 1590 din 26 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6147/1/2010.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 495/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 497/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
