ICCJ. Decizia nr. 497/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 497/2010
Dosar nr.7876/1/2011
Şedinţa publică din 12 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1805 din 15 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta I.D.V. împotriva rezoluţiei nr. 823/P/2010 din 5 august 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin cererea formulată de petiţionara I.D.V., s-a solicitat desfiinţarea rezoluţiei din 5 august 2010 dată în dosarul nr. 823/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimata C.L., judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Secţiei civile şi de proprietate intelectuală şi a rezoluţiei din 20 septembrie 2010 din dosarul nr. 7669/3487/II-2/2010 al procurorului şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin rezoluţiile mai sus arătate s-a reţinut că din examinarea actelor premergătoare nu au rezultat indicii că intimata s-ar face vinovată de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu ce a fost reclamată, atâta vreme cât magistraţii nu pot avea calitatea de subiect activ al acestei infracţiuni, numai pornind de la considerentul că a adoptat o soluţie sau alta.
Împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, în termen legal, petiţionara a sesizat instanţa cu plângere, susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 278 alin. (3) C. proc. pen., întrucât nu a primit comunicarea rezoluţiei din dosarul nr. 7669 înregistrată la 27 august 2010, precum şi a rezoluţiei din 5 august 2010, decât în urma sesizării sale; în acelaşi sens au fost invocate şi dispoziţiile art. 221 alin. (6) C. proc. pen. O altă critică s-a referit la nerespectarea dispoziţiilor art. 221 alin. (1) C. proc. pen. susţinându-se că, deşi plângerea a fost adresată prin e-mail procurorului general adjunct, aceasta a fost înregistrată numai după o lună de zile.
S-a mai arătat că rezoluţiile au fost adoptate fără ca procurorul să solicite dosarele vizate în plângere şi fără a se observa că intimata a luat măsura respingerii cererilor de suspendare şi de strămutare fără o analiză a actelor şi probelor depuse.
Prima instanţă a apreciat că plângerea formulată este nefondată.
S-a reţinut, referitor la susţinerea petiţionarei că rezoluţia dată la 20 septembrie 2010 în dosarul nr. 7669/II-2/2010 de procurorul ierarhic superior i-a fost comunicată petiţionarei la 5 octombrie 2010 (fila 21) şi primită de petiţionară la 7 octombrie 2010 (fila 25), că de la această dată pentru petiţionară curgea termenul de 20 de zile prevăzut de art. 278 alin. (3) C. proc. pen., împrejurarea că petiţionara a formulat plângere înainte de comunicare demonstrând diligenţă din partea acesteia fără nicio legătură cu comunicarea la datele mai sus arătate. S-a apreciat critica privitoare la lipsa menţiunilor privind incidenţa dispoziţiilor art. 278 alin. (3) C. proc. pen. din dovada de comunicare din 9 august 2010 ca nereală, aşa cum rezultă din actul menţionat (fila 18).
Critica petiţionarei privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 221 alin. (1) C. proc. pen. s-a constatat că se regăseşte numai în cuprinsul sesizării, din solicitare şi rezoluţii reieşind că aceasta a fost înaintată de către petiţionară prin e-mail la 27 iulie 2010, înregistrată la Cabinetul procurorului general adjunct la aceeaşi dată, fiind soluţionată cu respectarea termenelor prevăzute de lege.
Din verificarea actelor dosarului s-a reţinut de către prima instanţă că rezoluţiile contestate sunt temeinice şi legale, cele trei cereri de strămutare fiind repartizate aleatoriu şi primind termen la 13 ianuarie 2011 şi, respectiv, 21 ianuarie 2011; cu privire la cererile de suspendare cu care a fost corect învestită intimata, în calitate de preşedinte al Secţiei civile şi de proprietate intelectuală, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 40 C. proc. civ. conform cărora, preşedintele instanţei poate să ordone suspendarea judecăţii, dacă apreciază că acest lucru este necesar.
S-a concluzionat că activitatea intimatei în calitate de magistrat învestit să se pronunţe asupra cererilor de suspendare, s-a circumscris înfăptuirii actului de justiţie în limitele legii şi ale atribuţiilor de serviciu, ce nu pot fi supuse decât cenzurii legale în cadrul căilor de atac.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din cererea de recurs (fila 3 dosar recurs) pentru necomunicarea motivării sentinţei, împiedicarea petentei de a-şi exercita drepturile procesuale, soluţionarea plângerii de către procuror fără audierea petentei şi analiza actelor relevante, în mod subiectiv, emiterea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei citaţii care nu avea conţinutul prevăzut de lege, nesoluţionarea de către procurorul ierarhic superior a plângerii petentei în termen legal, solicitându-se reexaminarea cauzei şi exonerarea petentei de la plata cheltuielilor judiciare.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, referitoare la inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate în norma anterior menţionată.
În speţa de faţă, nemulţumită fiind de soluţiile şi măsurile dispuse de către intimat în cursul derulării unei proceduri judiciare privind pe petentă şi conferind conotaţii penale activităţii sale profesionale petenta a formulat plângere penală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică. Se reţine în acest sens că activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistrat, care presupune interpretarea şi aplicarea legii şi, ca act final, dispunerea unor soluţii sau măsuri, chiar dacă acestea au nemulţumit partea, nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, în absenţa dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind conţinutul constitutiv al acesteia.
În speţă, intimata s-a limitat la a-şi exercita funcţia şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acţiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acesteia.
Nemulţumirile referitoare la soluţiile dispuse de către magistraţi se impun a fi invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluţii, parcurgerii procedurii indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluţie contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres şi limitativ reglementate de legea procesuală, soluţie ce nu poate fi primită.
Se reţine, aşadar că în mod legal, temeinic şi riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus faţă de intimaţi soluţia de netrimitere în judecată contestată de către petentă.
Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanţă a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei şi rezoluţiei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Se reţine că este nefondată critica relativă la neefectuarea de către procuror a actelor de cercetare apreciate ca relevante de petentă, deoarece dispoziţiile art. 224 C. proc. pen. nu instituie în sarcina acestuia obligaţia de efectuare, în etapa actelor premergătoare, a verificărilor apreciate ca utile de către parte, ci pe cele apte a întemeia soluţia dispusă, ceea ce, în cauză, s-a realizat.
Referitor la motivul de recurs privind punerea petentei în imposibilitatea exercitării drepturilor procesuale (prin modul în care petenta a fost citată şi pretinsa necomunicare a soluţiei) se constată că instanţa a procedat la soluţionarea cauzei în condiţiile în care părţile au fost legal citate (filele 23, 24 dosar fond), pe baza materialului dosarului, rezoluţiei contestate, plângerii petentei şi înscrisurilor noi depuse, astfel după cum prevăd dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., soluţia pronunţată fiind comunicată petentei.
În ceea ce priveşte motivul de recurs relativ la modul de soluţionare a plângerii formulată de petentă potrivit art. 278 C. proc. pen., aceste susţineri exced obiectul cauzei faţă de obiectul devoluţiunii în primă instanţă, potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. şi împrejurarea că plângerea prin care petenta a sesizat instanţa a fost apreciată ca depusă în termen legal.
Referitor la solicitarea recurentei petente de exonerare de la plata cheltuielilor judiciare se constată că această obligaţie a fost just stabilită în sarcina sa, având în vedere culpa procesuală a părţii care a sesizat instanţa cu o cerere care a fost respinsă.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta I.D.V. împotriva sentinţei nr. 1805 din 15 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 8049/1/2010.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 496/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 5/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
