ICCJ. Decizia nr. 501/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 501/2010
Dosar nr.8046/1/2011
Şedinţa publică din 12 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3897 din 3 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. formulată de petentul G.E., a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul G.E. împotriva sentinţei penale nr. 89/F din 26 mai 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 89/F din 26 mai 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală, s-a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul G.E., domiciliat în Galaţi, împotriva rezoluţiei nr. 1377/II/2/2009 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.
În baza art. 193 C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli judiciare efectuate de intimata D.I.
În baza art. 189-191 C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin rezoluţia nr. 1377/II/2/2009 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi s-a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul G.E. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale emisă în dosarul nr. 602/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, reţinându-se că petentul G.E. a formulat plângere împotriva făptuitoarei D.I., avocat la baroul Galaţi şi D.G., tatăl acesteia, deoarece au depus un înscris falsificat la dosarele nr. 13440/233/2008 şi nr. 2975/233/2009 ale Judecătoriei Galaţi.
La data de 10 septembrie 2009, petentul G.E. a mai depus o plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, solicitând a se efectua cercetări faţă de făptuitorii D.I. şi D.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 192 C. pen., art. 208 alin. (1) C. pen., art. 208 alin. (1) C. pen. raportat la art. 209 lit. a) şi i) C. pen. şi art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP), susţinând că aceştia au intrat în prin efracţie, în imobilul situat în Galaţi, pentru a executa lucrări de construcţii, au sustras apa din grupul sanitar şi au racordat imobilul la reţeaua de gaze.
Prin sentinţa civilă nr. 5872/1998 pronunţată în dosarul nr. 255/1998 al Judecătoriei Galaţi s-a admis acţiunea civilă în constatare a dreptului de proprietate şi de ieşire din indiviziune, atribuindu-se numitului C.G. ½ din spaţiul de depozitare de la etajul clădirii din Galaţi (pe latura de vest) şi societăţii „I.E. SRL Galaţi (pe latura de est) iar parterul clădirii i-a fost atribuit SC D.M.D. SRL Galaţi.
S-a precizat că părţile vor rămâne în indiviziune cu privire la anexe (2 grupuri sanitare cu instalaţie de alimentare cu apă şi canalizare şi 2 lavoare).
La data de 4 februarie 2004 G.D., fiul lui G.E., a cumpărat de la C.C.C., imobilul situat în Galaţi, adică 178 mp şi construcţia cu destinaţia spaţiu comercial situată la parter precum şi cota indiviză din construcţie cu destinaţia de grup sanitar.
La data de 31 august 2006 numitul G.D. a cumpărat de la C.L. şi C.G. cota de ½ din spaţiul de la etaj, cota de ¼ din grupul sanitar de la parter şi cota de ½ din C 3 trepte de acces. D.G. a preluat etajul 1 al imobilului împreună cu C.G. în anul 1998.
În anul 2004 D.G. a hotărât să vândă acest spaţiu fiicei sale D.I., aceasta redactând pe calculator un contract de vânzare-cumpărare la data de 24 martie 2004, prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din 3 camere în suprafaţă de 36 mp şi hol de 7,20 mp pentru care a plătit 140.000.000 lei (ROL).
În anul 2008 făptuitoarea D.I. a hotărât să amenajeze imobilul pe care-l deţine pentru a înfiinţa un birou de avocatură.
Petentul G.E. a discutat în acest timp cu D.G. şi D.I. să cumpere partea lor, dar nu s-au înţeles.
Făptuitoarea D.I. a formulat 2 acţiuni judecătoreşti pentru a i se recunoaşte un drept de servitute de trecere pe terenul unde este amplasat imobilul, obţinând acest drept în dosarul nr. 13440/233/2008 al Judecătoriei Galaţi.
Apreciindu-se că în mod legal s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile reclamate de petent pe motiv că faptele nu sunt prevăzute de legea penală sau nu există, plângerea petentului a fost respinsă ca neîntemeiată de către procurorul ierarhic superior.
Împotriva acestei rezoluţii a formulat plângere în termen legal petentul G.E.
La termenul de judecată din 26 februarie 2010 instanţa, din oficiu, a pus în discuţii excepţia inadmisibilităţii plângerii formulată de petentul G.E., acordându-se ulterior mai multe termene de judecată pentru ca petentul, prin probe, să-şi formuleze apărările în raport cu această excepţie.
S-a constatat că petentul a apreciat că are calitate de parte vătămată în cauză deoarece, fiind tatăl proprietarului, numitul G.D. plecat în străinătate, având calitatea de administrator al imobilului proprietatea fiului său care l-a desemnat printr-o procură judiciară (nr. 2419/2004) ca administrator al imobilului, iar prin altă procură judiciară (nr. 1142/2009), l-a desemnat să-l reprezinte în justiţie la toate nivelurile, în litigiile privind imobilul, proprietatea numitului G.D.
Analizând cauza prin prisma excepţiei invocate, instanţa a reţinut că petentul G.E. a formulat la parchet două plângeri succesive referitoare la faptul că sunt indicii de săvârşire de către avocata D.I. şi tatăl acesteia, D.G., a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz a de fals, violare de domiciliu şi furt.
Plângerile au fost formulate de petent în nume propriu, nefiind proprietarul imobilului în litigiu şi nici parte a aşa –zisului înscris falsificat de către făptuitori. Prin urmare, sesizarea organelor de urmărire penală s-a făcut nu prin plângere penală ci prin denunţ, petentul neavând calitatea procesuală să formuleze plângere penală, nefiind afectat ca parte vătămată în niciun mod faţă de presupusele infracţiuni săvârşite de către intimaţi.
S-a reţinut, totodată că petentul, conform art. 222 C. proc. pen., putea să formuleze plângere pentru fiul său G.D. prin mandatar cu menţiunea că mandatul trebuia să fie special, iar procura să rămână ataşată plângerii, lucru pe care petentul nu l-a făcut, situaţie în care cele aduse la cunoştinţă de către petentul G.E. constituie, potrivit art. 223 C. proc. pen., denunţ.
Actele de urmărire penală efectuate în cauză s-au făcut, nu în baza unei plângeri, deoarece aceasta nu a fost făcută de persoana vătămată şi nici prin mandatar cu procură specială, ci în baza unui denunţ, respectiv a înştiinţării organelor de urmărire penală de către o persoană cu privire la săvârşirea unor infracţiuni.
Analizând dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., în raport cu persoanele care pot formula plângerea prevăzută de norma arătată, s-a constatat că petentul G.E. nu se numără printre acestea, deoarece nu se circumscrie niciuneia din cele două calităţi enumerate, neavând calitatea de persoană vătămată, respectiv o persoană care a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a săvârşirii infracţiunilor enumerate în cele două plângeri penale ale acestuia şi nici calitatea de persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate prin săvârşirea infracţiunilor enumerate în aceleaşi două plângeri penale; plângerile penale formulate sunt, ca şi modalitate de sesizare, două denunţuri. Numitul G.E. este tatăl proprietarului a 75% din spaţiul din Galaţi, respectiv G.D., dorind să devină proprietar prin cumpărare de la intimaţi. Petentul a formulat cele două denunţuri în nume propriu, depunând la dosarul penal două procuri judiciare date de către fiul său pentru a-l reprezenta în litigiile civile şi a-i administra imobilul, iar nu pentru introducerea unor plângeri penale care în temeiul art. 222 alin. (3) trebuie să fie făcută prin mandate speciale. Nicio plângere formulată de către G.D., proprietar fiind, nu ar fi întrunit condiţiile prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., privind calitatea celor care pot formula plângerea, deoarece prin niciuna din faptele enumerate nu li s-a cauzat vreo vătămare a drepturilor sau intereselor legitime. Mai mult chiar, pentru fapta prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., violarea de domiciliu, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, G.E. nu îndeplineşte calitatea de persoană vătămată, neavând mandat de la G.D. pentru formularea acestei plângeri prealabile, iar G.D. neînsuşindu-şi plângerea prealabilă în termenul prevăzut de art. 284 C. proc. pen., astfel că şi pentru fapta prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. plângerea este inadmisibilă, fiind formulată de către o persoană fără calitate.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs petiţionarul G.E., criticând-o ca netemeinică solicitând casarea acesteia, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 197 C. proc. pen., a invocat nulitatea absolută a sentinţei penale nr. 89/F din 26 mai 2010 a Curţii de Apel Galaţi, solicitând casarea sentinţei penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Galaţi, pentru soluţionarea plângerii împotriva rezoluţiei procurorului de caz.
Cu ocazia dezbaterilor, la termenul de judecată de astăzi 03 noiembrie 2010, petiţionarul a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen.
Examinând cu prioritate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de recurs a constatat că lipseşte una din condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată privind organizarea Curţii Constituţionale şi anume legătura între excepţia de neconstituţionalitate iterată şi soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, întrucât ceea ce se invocă este o omisiune a legii şi nu un text existent.
Pe fondul recursului declarat de petiţionarul G.E., instanţa de recurs, examinând actele şi lucrările dosarului a constatat că recursul este nefondat, prima instanţă stabilind în mod legal şi temeinic că petiţionarul G.E. nu avea legitimarea de a formula plângere în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale emisă în dosarul nr. 602/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, neavând vreuna din calităţile prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul concluziilor orale (expuse în partea introductivă a prezentei decizii) a celor scrise şi a motivelor de recurs (filele 17, 24 şi 28 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeincie, greşita stabilire a obiectului recursului, nelegala soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin decizie, iar nu prin încheiere, eronata apreciere în sensul că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, motivarea contradictorie a soluţiilor dispuse.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., în ceea ce priveşte soluţia dispusă de prima instanţă asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
După cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".
Rezultă aşadar că alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiţii referitoare la obiectul excepţiei de neconstituţionalitate– respectiv legi sau ordonanţe în vigoare sau dispoziţii în vigoare ori asemenea acte normative – cât şi o condiţie relativă la existenţa unei legături între norma atacată sub aspectul constituţionalităţii şi obiectul cauzei cu soluţionarea căreia a fost investită instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Se va constata totodată că alin. (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiţii de admisibilitate ale excepţiilor de neconstituţionalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepţie (părţile, procurorul sau instanţa din oficiu) şi nepronunţarea anterioară a unei decizii privind neconstituţionalitatea aceloraşi reglementări de către Curtea Constituţională.
Cu privire la modul de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale art. 29 alin. (7) reglementează sancţiunea aplicabilă în situaţiile în care excepţia invocată nu îndeplineşte condiţiile stipulate în alin. (1), (2) sau (3) din articolul indicat, respectiv inadmisibilitatea excepţiei.
Raportând consideraţiile anterior expuse speţei de faţă se constată că soluţia dispusă prin hotărârea atacată este legală şi temeinică, dând o corectă interpretare şi aplicare prevederilor legale incidente cauzei concrete deduse judecăţii.
Din verificarea actelor dosarului se reţine că petentul a apreciat că dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care "pot interzice ori nu permit controlul judecătoresc al rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, ca urmare a unor sesizări penale formulate şi în calitate de denunţător". Astfel, în mod just s-a apreciat de către instanţa de recurs că, în realitate, critica petentului vizează o pretinsă omisiune a legii procesuale şi nu o normă existentă, apreciată ca neconstituţională, Curtea Constituţională neputându-se substitui legiuitorului pentru ca, pe calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, să completeze, în sensul dorit de parte, o dispoziţie legală.
Aşa fiind, se constată că în cauză, excepţia invocată nu îndeplinea, cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia neavând legătură cu soluţionarea cauzei (faţă de obiectul cauzei şi limitele devoluţiunii) şi excedând totodată prerogativelor conferite de lege Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate se constată că acestea sunt nefondate, deoarece, după cum s-a arătat şi în cele ce preced, soluţia instanţei de recurs este legală şi temeinică, împrejurarea că aceasta a fost dispusă prin Decizia prin care instanţa s-a pronunţat şi asupra recursului declarat neprejudiciind drepturile procesuale ale petentului, care a avut posibilitatea legală de a declara recurs împotriva soluţiei dată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte solicitările formulate în temeiul prevederilor Legii nr. 544/2004, cuprinse în concluziile scrise (vizând modificarea datelor înregistrate pe site-ul instanţei, în ceea ce priveşte obiectul recursului declarat) acestea nu pot fi primite, excedând obiectului cauzei.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul G.E. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în Decizia nr. 3897 din 3 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 1758/44/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 500/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 503/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
