ICCJ. Decizia nr. 517/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 517/2010
Dosar nr.9439/1/2011
Şedinţa publică din 12 decembrie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1647 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat B.D. împotriva deciziei penale nr. 4012 din 2 decembrie2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 1166/57/2007; a fost obligat contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut în esenţă, că prin încheierea din 13 aprilie2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de către condamnat dispunându-se citarea sa pentru termenul de judecată din 27 aprilie 2010 la adresa indicată în cererea formulată la termenul acordat pentru judecarea în fond a cererii de contestaţie în anulare condamnatul fiind reprezentat de apărătorul ales.
Cazul de contestaţie în anulare invocat a fost cel prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen. susţinându-se, în motivele scrise, că nu a fost ascultat de instanţa de recurs, că nu se critică soluţiile de condamnare, ci doar faptul că nu a fost schimbată modalitatea de executare a pedepsei (în una fără privare de libertate) filele 1-4.
Instanţa a apreciat că cererea de contestaţie în anulare este nefondată.
S-a reţinut, astfel că prin Decizia penală nr. 4012 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admis, printre altele şi recursul inculpatului B.D. - numai sub unele aspecte – menţinându-se însă modalitatea de executare a pedepsei (fila 10).
Conform încheierii de dezbateri şi amânare a pronunţării deciziei – din data de 16 noiembrie 2009 – recurentul inculpat B.D. a fost prezent, în stare de libertate şi asistat de apărător ales (fila 8); inculpatul şi apărătorul ales al acestuia – înainte de a se trece la dezbateri – nu au formulat cereri, nu au propus probe noi şi nici nu au solicitat ascultarea pe situaţia de fapt, cazurile în care este obligatorie ascultarea inculpatului de către instanţa de recurs fiind expres prevăzute de lege [ art. 38514 alin. (1)1 şi art. 38616 alin. (1) C. proc. pen.].
S-a constatat că, în cauză, niciunul dintre aceste cazuri [care constituie şi cazuri de contestaţie în anulare potrivit art. 386 lit. e) C. proc. pen.] nu era incident deoarece inculpatul şi apărătorul ales al acestuia nu au propus probe noi în recurs, inculpatul a fost ascultat de instanţa de apel, chiar acesta precizând în motivele scrise ale contestaţiei în anulare „că...în faţa Curţii de Apel Alba Iulia mi-a fost luată o declaraţie scurtă cuprinzând strict câteva întrebări la care a trebuit să răspund" (pag. 3), contestatorul nerelevând împrejurări în sensul că ar fi dorit să facă declaraţii ample în faţa instanţei de apel, însă aceasta nu i-ar fi permis.
S-a concluzionat că, în realitate, contestatorul vizează repunerea în discuţie a modalităţii de executare a pedepsei închisorii, în sensul că solicită una neprivativă de libertate (aplicarea art. 861 C. pen.), după cum rezultă din motivele scrise de contestaţie în anulare (pag. 2, pag. 4) şi a înscrisurilor depuse (probe în circumstanţiere - filele 16-18). Astfel, instanţa, în urma interpretării „per a contrario" a dispoziţiilor art. 392 alin. (1) C. proc. pen. a respins, ca nefondată contestaţia în anulare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul.
Recursul este inadmisibil şi va fi respins pentru considerentele ce urmează:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II din Codul de procedură penală, admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
În cauza de faţă, contestatorul a formulat recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în soluţionarea cererii de contestaţie în anulare formulată de contestator împotriva unei decizii pronunţate, de aceeaşi instanţă, în recurs.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 392 alin. (4) C. proc. pen., deciziile pronunţate în cauze având ca obiect contestaţia în anulare împotriva deciziei instanţei de recurs nu pot fi atacate prin recurs, legea neprevăzând dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă.
Pentru considerentele ce preced, apreciindu-se excepţia invocată ca întemeiată, prin efectul admiterii acesteia, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul va fi respins, ca inadmisibil.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul B.D. împotriva deciziei nr.s1647 din 27 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 121/1/2010.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 515/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 518/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
