ICCJ. Decizia nr. 598/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 598
Dosar nr. 1/2003
Şedinţa din Camera de consiliu de la 8 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, inculpatul P.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din acelaşi cod.
Inculpatul a formulat plângere prealabilă împotriva numiţilor C.A. şi C.G., prin care a solicitat condamnarea acestora pentru săvârşirea infracţiunilor de ameninţare, insultă şi calomnie.
Cauza penală a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia penală, sub nr. 57/2003, urmare strămutării judecării cauzei de la Curtea de Apel Ploieşti.
La termenul de judecată din 17 decembrie 2002, inculpatul – parte vătămată P.I. a depus la dosar cerere scrisă de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Braşov, pe care a susţinut-o oral în şedinţa publică.
Cererea acestuia a fost trimisă spre soluţionare Curţii Supreme de Justiţie.
Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, prin încheierea nr. 61 din 20 decembrie 2002, pronunţată în dosarul nr. 5431/2002, a respins cererea formulată de petentul P.I. privitoare la recuzarea tuturor judecătorilor Curţii de Apel Braşov.
Pentru a hotărî astfel instanţa de judecată a reţinut că petentul a formulat cererea de recuzare fără a se conforma dispoziţiilor art. 51 alin. (2) C. proc. pen., privitor la indicarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.
Împotriva acestei încheieri, petentul P.I. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
La termenul de judecată din 7 aprilie 2003, fixat pentru judecarea recursului, recurentul a solicitat Completului de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie sesizarea Curţii Constituţionale pentru a hotărî asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen. în raport de dispoziţiile art. 11, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, precum şi a dispoziţiilor din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin încheierea pronunţată în aceeaşi dată, Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie a admis cererea recurentului, privitoare la sesizarea Curţii Constituţionale şi a dispus suspendarea judecării recursului declarat de acesta împotriva încheierii menţionate.
Prin Decizia nr. 330 din 11 septembrie 2003, pronunţată în dosarul nr. 201/C/2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (6) C. proc. pen.
Pentru a hotărî astfel, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că legiuitorul este, potrivit prevederilor art. 125 şi art. 128 din Constituţia României, singura autoritate competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în cadrul procedurii de judecată, precum şi modul de exercitare a acestora şi că lipsa unei proceduri speciale de atac împotriva încheierii pronunţate în soluţionarea cererilor de abţinere sau recuzare nu aduce atingere dreptului la apărare al inculpatului, care poate folosi căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei.
Pe de altă parte, Curtea Constituţională a reţinut că, urmare adoptării Legii nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, dispoziţiile art. 52 din acest cod au fost modificate prin adăugarea, după alin. (6), a alin. (7) prin care s-a stabilit posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care s-a respins recuzarea.
Ca atare, prin această completare a dispărut lacuna la care se referă autorul excepţiei, însă această nouă dispoziţie va intra în vigoare la 1 ianuarie 2004, dată până la care textul de lege care face obiectul excepţiei este acela avut în vedere de autorul ei.
Pentru astăzi 8 decembrie 2003, cauza a fost repusă pe rol, în vederea judecării recursului declarat de petentul P.I. împotriva încheierii nr. 61 din 20 decembrie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5431 din 2002.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În cauză, petentul, în calitate de recurent-inculpat în procesul penal, a formulat o cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Braşov, fără a indica nici unul din motivele de recuzare prevăzute de Codul de procedură penală.
Or, este adevărat că părţile care se adresează unei jurisdicţii sunt îndreptăţite la o legală şi corectă judecată care, printre altele, depinde şi de imparţialitatea judecătorilor.
Acestei necesităţi, în raport de care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, printre altele, a instituţiei recuzării.
Astfel, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparţialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus la dispoziţia părţii interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluţionarea unei cauze, formulând o cerere de recuzare.
Cum însă un mijloc, având ca finalitate păstrarea neştirbită a prestigiului justiţiei, nu se poate transforma într-o procedură, la îndemâna părţii, de trecere a unei cauze penale de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanţă la o altă instanţă egală în grad, cu înfrângerea dispoziţiilor procedurale privind competenţa soluţionării respectivei cauze, în fond sau căi de atac exercitate în ciclul ordinar al judecăţii, prin art. 51 C. proc. pen., cu referire la art. 46-48 din acelaşi cod, au fost determinate limitativ motivele de recuzare.
Aşadar, potrivit art. 51 alin. (2) C. proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate care constituie motivul recuzării.
În cazul în care recuzarea priveşte mai mulţi judecători, această cerinţă urmează a fi observată cu privire la fiecare dintre magistraţii a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se cere.
Totodată, în raport de specificul normelor de drept procesual, cu rol de reglementare a desfăşurării procesului penal într-un mod determinat, de natură a asigura exercitarea nestânjenită a drepturilor şi realizarea îndatoririlor părţilor, recuzarea nu poate fi cerută pentru alte motive decât cele prevăzute de textele legale menţionate.
Or, cererea formulată de inculpat nu satisface condiţiile legale impuse de legea procesuală penală, aşa încât soluţia secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie, de respingere a cererii informe cu care a fost investită, este legală şi temeinică.
Ca atare, recursul declarat împotriva acestei încheieri apare ca fiind nefondat.
Pe de altă parte, criticile formulate de recurent în calea de atac exercitată împotriva încheierii pronunţate de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie nu sunt susceptibile de a fi considerate motive de casare în sensul dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petent, ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de petentul P.I. împotriva încheierii nr. 61 din 20 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Obligă petentul să plătească statului 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 596/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 599/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
