CSJ. Decizia nr. 6/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 6
Dosar nr. 143/2002
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 205 din 12 noiembrie 1948, Curtea Craiova a condamnat, printre alţii, pe P.F. la 14 ani închisoare corecţională pentru infracţiunea prevăzută de art. 5 combinat cu art. 2 lit. a) şi art. 14 din Legea nr. 184/1947.
Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească 219.825 lei amendă în folosul statului şi s-a dispus confiscarea de la inculpat a unui număr de 45 monezi aur.
S-a reţinut că la efectuarea unei percheziţii de către Chestura Poliţiei Craiova în data de 9 septembrie 1948 la domiciliul inculpatului au fost descoperite 45 monezi aur: 25 medalii româneşti emisiune 1944; 5 buc. monezi a câte 20 franci francezi - cocoşei; 8 buc. monezi a câte 20 livrete italiene; 2 buc. monezi a câte 20 franci belgieni; o monedă de 20 Carol I; o monedă de 20 franci Louis Filip I; o monedă de 20 franci francezi Carol al X-lea şi o monedă de 20 lire Victor Emanuel al II-lea.
S-a mai reţinut că inculpatul a achiziţionat cele 45 monezi, începând cu data de 15 august 1947, pe care le-a deţinut pe parcursul unui an, încălcând astfel obligaţia legală de a le preda Băncii Naţionale a României.
Curtea Supremă, secţia penală, prin Decizia nr. 1519 din 28 mai 1949, a admis recursul numai cu privire la latura penală şi a redus pedeapsa aplicată de 14 ani închisoare corecţională la 6 ani închisoare corecţională.
Celelalte dispoziţii ale deciziei atacate au fost menţinute.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că primul motiv de casare, privind greşita respingere a probei solicitate, omisiune esenţială, greşita stabilire a situaţiei de fapt, violarea art. 131, a art. 138 şi a art. 289 C. proc. pen. şi art. 14 din Legea nr. 284/1947, este neîntemeiat în raport de împrejurarea că inculpatul şi-a recunoscut fapta la primele cercetări şi că acesta nu poate cere contraproba atât timp cât nu poate justifica motivul retractării mărturisirii făcute. S-a mai reţinut că situaţia de fapt a fost corect stabilită, mărturisirea inculpatului fiind confirmată de împrejurarea că monezile au fost găsite ascunse, aşa încât nu se poate susţine că acesta ar fi intenţionat să le predea Băncii Naţionale a României.
Cu privire la al doilea motiv de casare, s-a reţinut că acesta este întemeiat, pedeapsa de 14 ani închisoare corecţională aplicată inculpatului apărând ca disproporţionată în raport de gravitatea faptelor săvârşite.
Împotriva celor două hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, la data de 9 octombrie 2002, a declarat recurs în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 410 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., susţinând că fapta săvârşită de inculpat nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 5 combinat cu art. 2 lit. a) şi art. 14 din Legea nr. 284/1947 şi, drept urmare, hotărârile criticate au fost pronunţate cu încălcarea legii.
Se susţine că respingerea cererii de probaţiune s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 131 alin. (5) C. proc. pen. anterior, potrivit cărora proba cu martori era admisibilă în drept şi concludentă în cauză.
Urmare a respingerii probei solicitate, activitatea infracţională a inculpatului nu a fost elucidată, întrucât descoperirea celor 45 monezi de aur la domiciliul acestuia şi mărturisirea sa în condiţiile constatate în cauză nu dovedeau, prin ele însele, achiziţionarea monezilor în timp şi sustragerea de la obligaţia de predare a acestora în termen de 15 zile de la dobândire, instituită prin Legea nr. 284/1947.
În consecinţă, nefiind dovedit momentul dobândirii valorilor interzise, nu a fost dovedită nici încălcarea obligaţiei de a preda aceste valori Băncii Naţionale a României în termenul de 15 zile calculat de la data dobândirii.
În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi rejudecarea cauzei.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 410 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 1 şi 2 din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice şi juridice având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri şi ordine de plată, disponibil în conturi şi creanţe în valută în ţară sau străinătate, erau obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial, să predea aceste valori Băncii Naţionale a României, contra plată în lei, la cursul oficial.
Prin art. 5 din Legea nr. 284/1997 a fost reglementată obligaţia persoanelor stabilite în ţară, care vor dobândi cu orice titlu una din valorile specificate la art. 2 din acelaşi act normativ, pe altă cale decât pe baza unei autorizaţii date după intrarea în vigoare a legii, să le cedeze Băncii Naţionale a României, personal sau prin intermediul unei bănci autorizate, în termen de 15 zile de la data dobândirii lor.
Încălcarea dispoziţiilor de cedare în termen era considerată infracţiune, fiind sancţionată, potrivit art. 14 din Legea nr. 284/1947, cu confiscarea valorilor necedate sau nedeclarate, cu închisoarea de la 5 la 25 ani, fără a se putea acorda circumstanţe atenuante şi cu amendă egală cu încincitul valorilor confiscate.
Potrivit art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen. anterior, în cazul infracţiunilor săvârşite în dauna economiei naţionale, între care şi cele prevăzute de Legea nr. 284/1947, putea fi aplicată pedeapsa complementară a confiscării averii, urmând să se ţină seama de gradul de pericol social al faptei şi de persoana infractorului.
Este de reţinut că aceste dispoziţii încriminatoare erau în contradicţie cu Constituţia României, în vigoare la data adoptării Legii nr. 284/1947, precum şi la data angajării răspunderii inculpatului.
Astfel, prin art. 15 şi 17 din Constituţia din 1923, repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849 din 31 august 1944 privind drepturile românilor, s-a statuat că „nici o lege nu poate înfiinţa confiscarea averilor" şi că „proprietatea este garantată şi nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică".
Pe de altă parte, garantarea dreptului de proprietate a făcut şi obiectul reglementărilor constituţionale ulterioare, respectiv prin art. 8 şi 10 din Constituţia din 1948, prin care s-a prevăzut că „proprietatea particulară şi dreptul la moştenire sunt recunopscute şi garantate de lege" şi că „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie", precum şi prin art. 12 din Constituţia din 1952 potrivit căruia dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei anexe, asupra obiectelor de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor sunt ocrotite de lege.
În sfârşit, potrivit art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU, s-a statuat că „orice persoană are dreptul la proprietate" şi că „nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
Ca atare, faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor constituţionale, aşa cum ele au evoluat în timp şi de forţa juridică a principiului consfinţit în documentul de drept internaţional, normele de drept penal cuprinse în Legea nr. 284/1947, urmărind lipsirea în mod abuziv a cetăţenilor români de proprietatea lor, apar ca fiind neconstituţionale în raport cu legea fundamentală în vigoare atât la data incriminării, cât şi la data condamnării inculpatului.
Pe de altă parte, este de reţinut că şi pedeapsa complementară a confiscării averii inculpaţilor, aplicată pe lângă pedeapsa închisorii, fiind de natură să aducă atingere dreptului de proprietate, înfrângea principiile constituţionale şi de drept internaţional evocate.
In raport de împrejurarea că Legea nr. 284/1947 este abrogată, constituţionalitatea acesteia, conform art. 144 din Constituţia României şi art. 12 şi 13 din Legea nr. 47/1992, nu poate fi examinată în cadrul controlului exercitat de Curtea Constituţională.
Aşadar, revenind instanţei de judecată a aprecia asupra constituţionalităţii, Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie va constata că Legea nr. 284/1947, prin care sunt incriminate faptele de nepredare, necedare şi nedeclarare a aurului şi altor valori, este neconstituţională în raport cu Constituţiile României din 1923 şi din 1948, în vigoare la data săvârşirii şi la data judecării faptei reţinute în sarcina inculpatului P.F.
În consecinţă, Legea nr. 284/1947 nu putea produce efectele pentru care a fost edictată, aşa încât condamnarea unei persoane în baza acestei legi este nelegală şi impune achitarea acesteia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Din examinarea actelor dosarului se constată că inculpatul a realizat venituri din muncă, în calitate de comerciant şi a achiziţionat monede de aur, în scopul de a le păstra.
Cum scopul urmărit a fost cel de protejare a averii proprii împotriva efectelor Legii nr. 284/1947, în mod esenţial neconstituţională, fapta acestuia nu este prevăzută de legea penală.
Ca atare, în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate numai cu privire la inculpatul P.F., va dispune achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. şi va înlătura dispoziţiile privind plata amenzii în folosul statului, precum şi măsura confiscării monezilor din aur.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia penală nr. 205 din 12 noiembrie 1948 a Curţii Craiova şi Decizia nr. 1519 din 28 mai 1949 a Curţii Supreme, secţia penală, numai cu privire la inculpatul P.F.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. achită pe inculpatul P.F. pentru infracţiunea prevăzută de art. 5 combinat cu art. 2 lit. a) şi art. 14 din Legea nr. 284/1947.
Înlătură dispoziţiile privind obligarea inculpatului la plata în folosul statului a sumei de 219.825 lei amendă precum şi măsura confiscării a 45 monede aur.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 599/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 60/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
