ICCJ. Decizia nr. 601/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 601
Dosar nr. 104/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 6 din 9 decembrie 1991, Curtea Supremă de Justiţie, secţia militară, a condamnat pe inculpatul V.I. la:
-15 ani închisoare şi interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., precum şi degradarea militară pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 67 C. pen.;
-10 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 şi art. 21 C. pen. raportat la art. 174 şi la art. 176 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., a art. 35 din acelaşi cod, s-au contopit pedepsele aplicate şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare, interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi degradarea militară.
Faţă de acelaşi inculpat, schimbându-se încadrarea juridică din infracţiunea de favorizare la genocid, prevăzută de art. 357 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen., s-a încetat procesul penal, motivat de amnistierea faptei prin art. 2 din Decretul–lege nr. 3/1990.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, printre altele, că în seara zilei de 18 decembrie 1989 inculpatul maior V.I., având sub comandă un dispozitiv format din cadre de miliţie şi militari, s-a deplasat cu o parte dintre aceştia la intersecţia străzii Ştefan Stâncă cu Calea Girocului din Timişoara, unde se afla un grup de tineri.
În momentul în care a ajuns în apropiere, inculpatul a deschis foc de pistol mitralieră asupra grupului menţionat, împuşcându-l mortal pe I.P. şi punând în pericol viaţa celorlalţi tineri.
Împotriva hotărârii primei instanţe inculpatul a declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 30 din 6 iunie 1997 a admis recursul declarat de inculpat, a casat hotărârea atacată numai cu privire la menţinerea măsurii asigurătorii asupra bunurilor acestuia, pe care a înlăturat-o.
Condamnatul V.I., printr-o cerere adresată Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a solicitat revizuirea sentinţei, în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., susţinând că victima I.P. ar fi în viaţă.
Parchetul Militar Timişoara, în urma cercetărilor efectuate pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire formulată de condamnat, a concluzionat că aceasta nu întruneşte condiţiile prevăzute în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Sesizată cu judecarea cererii de revizuire, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 4 din 9 octombrie 1998, pronunţată în dosarul nr. 3137/1998, a admis excepţia de necompetenţă după materie, cu referire la parchetul care a efectuat cercetările şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut că potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
Cauza a fost judecată în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie.
Ca atare, organul competent să efectueze cercetările este Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Cum în cauză cercetările au fost efectuate de Parchetul Militar Timişoara, necompetent în raport de dispoziţia legală menţionată, hotărârea dată în revizuire, chiar dacă ar fi pronunţată de instanţa competentă, este lovită de nulitate absolută, urmare a încălcării dispoziţiilor referitoare la competenţă şi cele privitoare la sesizarea instanţei.
Efectuând noi cercetări, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia parchetelor militare, a ajuns, de asemenea, la concluzia că nu sunt întrunite condiţiile art. 394 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen. şi, în consecinţă, a cerut respingerea cererii de revizuire.
Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, devenită competentă în urma desfiinţării secţiei militare, prin sentinţa nr. 7 din 30 aprilie 1999, a respins cererea condamnatului V.I. de revizuire a sentinţei nr. 6 din 9 decembrie 1991 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia militară, ca nefondată, reţinând că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în nici unul din cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 C. proc. pen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul V.I a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recurentul a susţinut oral că, prin cercetările efectuate de organele de poliţie din dispoziţia procurorului, nu a fost clarificată împrejurarea dacă victima I.P. a rămas în viaţă, aşa încât se impune rejudecarea cererii de revizuire în vederea adâncirii acestor cercetări.
Motivul invocat şi susţinut în şedinţa de judecată priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 partea finală, cu referire la art. 403 alin. (1) C. proc. pen.
Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 58 din 6 decembrie 1999, cu majoritate de voturi, a admis recursul declarat de condamnatul V.I., a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru completarea actelor de cercetare privind cererea de revizuire, formulată de condamnatul menţionat.
În motivarea acestei decizii, instanţa de judecată a reţinut că prin art. 403 alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”, precum şi că însăşi „instanţa poate verifica oricare dintre probele pe care se întemeiază cererea sau poate, când este necesar, să administreze probe noi”.
Din aceste dispoziţii imperative ale legii rezultă îndatorirea instanţei de a examina nu numai dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile cerute de lege ci şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu a acesteia.
În cauză, atât procurorul din cadrul Parchetului Militar Timişoara cât şi, ulterior, procurorul competent din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, conformându-se prevederilor art. 399 alin. (3) C. proc. pen., au cerut organului de poliţie să facă cercetări.
După cercetările făcute, Direcţia Poliţiei Criminale din Inspectoratul General al Poliţiei a comunicat Parchetului Militar Timişoara, cu adresa nr. S/207.572 din 24 iulie 1998, că au fost luate măsuri specifice de verificare şi de efectuare de investigaţii cu privire la victima I.P., în urma cărora nu s-a putut ajunge la concluzia dacă aceasta mai este în viaţă.
S-a învederat însă că P.D.S., sub identitatea căruia s-a pretins de către condamnat că ar fi continuat să trăiască I.P., a decedat la 8 ianuarie 1994, într-un accident de circulaţie ce a avut loc în judeţul Mehedinţi.
Totodată, s-a mai arătat că se fac în continuare verificări cu privire la eventuala prezenţă a lui I.P. în România sau pe teritoriul altor state.
Printr-o nouă comunicare, cu nr. 8/207.572 din 18 februarie 1999, aceeaşi instituţie a comunicat Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia parchetelor militare, că au fost continuate verificările, prin audierea unora dintre persoanele indicate de condamnat, precum şi a altora, identificate ulterior şi că se mai impune cercetarea lui P.V., care însă nu a putut fi găsit, cu privire la situaţia unui paşaport pe numele lui P.D.S., precum şi verificarea corespondenţei pe care o primesc părinţii lui I.P.
Or, în raport cu datele relevate prin cele două adrese menţionate, se impunea epuizarea cercetărilor din cadrul verificărilor începute cu privire la eventuala rămânere în viaţă a victimei I.P., scop în care mai era necesar ca însuşi procurorul să procedeze la ascultarea condamnatului şi a persoanelor care au făcut declaraţii susceptibile de a aduce clarificări, în vederea înlăturării oricărui dubiu.
Aşa fiind, este evident că cercetările efectuate de procuror, în temeiul art. 399 C. proc. pen., nu sunt complete.
Neobservând că, prin cercetările dispuse, procurorul s-a bazat pe cercetări incomplete şi nu a clarificat în suficientă măsură împrejurarea dacă victima I.P. ar fi rămas în viaţă, după ce inculpatul V.I. a deschis foc de pistol mitralieră asupra acesteia, instanţa nu a respectat prevederile art. 403 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la administrarea probelor ce trebuie strânse în cursul cercetării efectuate de procuror, după primirea cererii de revizuire, pentru a se putea pronunţa asupra admiterii ei în principiu.
În urma unor verificări, menţionate în referatul întocmit la 21 martie 2001, secţia parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a înaintat dosarul, din nou, în vederea judecării cererii de revizuire.
Prin sentinţa nr. 11 din 15 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins cererea de revizuire, ca nefondată. Instanţa de judecată a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., revizuirea este mijlocul procesual prin care sunt atacate hotărâri judecătoreşti definitive care conţin grave erori de fapt, puse în lumină cu ocazia descoperirii unor fapte sau împrejurări necunoscute instanţei.
Din analiza textului menţionat mai rezultă că revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiţionată, în sensul că, pe de o parte, trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi că, pe de altă parte, trebuie ca aceste fapte sau împrejurări noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
Din materialul de cercetare anexat rezultă că, în cursul procesului, inculpatul V.I. a susţinut constant că în seara zilei de 18 decembrie 1989 nu a tras cu arma din dotare asupra lui I.P. şi care, după părerea sa, s-ar afla în viaţă. Această apărare a fost verificată atât de organul de urmărire penală, cât şi de instanţa de judecată.
Aşa fiind, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în textul legal menţionat.
Împotriva acestei sentinţe, condamnatul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, atât personal, cât şi prin apărătorul ales, că nu s-au efectuat toate verificările ce se impuneau pentru stabilirea eventualităţii ca victima I.P. să mai fie în viaţă.
Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 37 din 17 aprilie 2001, a admis recursul declarat de condamnatul V.I., a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pentru rejudecarea cererii de revizuire.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că prin referatul din 21 martie 2000 întocmit în cadrul secţiei Parchetelor Militare, după efectuarea de noi cercetări, s-a învederat că prin sentinţa civilă nr. 2740 din 30 aprilie 1991 a Judecătoriei Timişoara, rămasă definitivă, I.P. a fost declarat mort la data de 18 decembrie 1989. S-a mai arătat că Biroul Naţional Interpol a comunicat, cu adresa nr. S/150.214/ZI din 14 martie 2000, că I.P. a fost dat în urmărire internaţională în anii 1993 şi 1995, iar în urma verificărilor efectuate în cele 177 de state afiliate, rezultatul a fost negativ. Totodată, fiind reaudiaţi părinţii victimei, aceştia au susţinut că fiul lor este decedat. Prin acelaşi referat s-a mai relevat că, fiind ascultată ziarista B.G.M., care pretinsese printr-un articol publicat în cotidianul „Timişoara”, în anul 1990, că victima I.P. mai era în viaţă şi că se afla în Ungaria, aceasta nu a indicat elemente concrete, susceptibile de a fi verificate şi că nu s-a confirmat ca părinţii victimei să fi primit scrisori de la aceasta, mai ales că aceştia sunt şi neştiutori de carte.
Referindu-se la verificările menţionate şi la materialul probator administrat în cadrul acestora, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, prin considerentele sentinţei atacate, a apreciat că faptele şi împrejurările la care s-a făcut referire prin cererea de revizuire au fost invocate de V.I. pe întreg parcursul procesului penal, fiind examinate de instanţele care au judecat cauza, iar noile fapte probatorii, strânse în cadrul cercetării efectuate de procuror, nu sunt de natură a demonstra netemeincia soluţiei de condamnare.
Însă, din examinarea probelor administrate în cadrul cercetării dispuse de procuror în urma primirii cererii de revizuire, se constată existenţa unor împrejurări insuficient verificate, precum şi că de clarificarea lor depinde modul de soluţionare a cererii de revizuire în faza examinării admisibilităţii în principiu a acesteia.
S-a reţinut în acest sens, declaraţia făcută de M.I., care a precizat că în primăvara anului 1993, în timp ce discuta cu un partener de afaceri în faţa Operei din oraşul Szeged din Ungaria, i-a văzut trecând, pe lângă ei, pe I.P. şi I.C., pe care îi cunoaşte bine, deoarece a locuit în aceeaşi curte cu ei.
Faţă de această declaraţie neechivocă, cu conţinut vădit contrar ansamblului de probe pe baza cărora s-a reţinut că V.I. a ucis, prin împuşcare, pe I.P., se impunea ca însăşi instanţa, uzând de posibilitatea înscrisă în partea finală a alin. (1) al art. 403 C. proc. pen., să asculte pe M.I., pentru a se convinge de veridicitatea şi relevanţa relatărilor acestuia, precum şi pentru a depista, prin el, eventuale noi posibilităţi de verificare a ipotezei rămânerii în viaţă a victimei I.P.
De asemenea, după ascultarea acestui martor, esenţial pentru aflarea adevărului în legătură cu împrejurările invocate prin cererea de revizuire, instanţa trebuia să aprecieze dacă nu era cazul să audieze şi pe G.L., care a sesizat Parchetul Militar Timişoara că victima I.P. se ascundea la domiciliul lui S.L., precum şi pe B.G.M., care în cursul anului 1990 a făcut investigaţii, ca ziarist, împreună cu un coleg, cu privire la decesul lui I.P., fiind surprinsă că buletinul de identitate al acestuia mai era asupra mamei sale, deşi identificarea cadavrului se făcuse pe baza buletinului de identitate.
De aceea, chiar dacă părinţii victimei I.P. au susţinut că sunt convinşi că fiul lor a decedat în ziua de 18 decembrie 1989, în urma împuşcării, iar N.E.R., care locuieşte în acelaşi imobil cu mama victimei, a declarat că după data de 19 decembrie 1989, când ea a fost externată din spital, nu l-a mai văzut pe I.P., natura cauzei impunea ca verificările efectuate de procuror să fie completate prin audiere nemijlocită de către instanţă, în temeiul art. 403 alin. (1) partea finală C. proc. pen., a martorului M.I. şi, eventual, a martorilor G.L. şi B.G.M., iar în raport de relatările lor să procedeze şi la alte verificări, între care examinarea paşaportului avut în anul 1993 de I.C., actualul soţ al mamei victimei, pentru a se stabili dacă era posibil ca acesta să se fi aflat în oraşul Szeged din Ungaria, în perioada la care s-a referit M.I.
Dând curs îndrumărilor date prin această decizie, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, ca instanţă de trimitere, a audiat pe martorii G.L., I.C. şi B.G.M., a verificat paşaportul martorului I.C., a dispus verificarea la Biroul de evidenţă informatizată a persoanei, municipiul Timişoara, a persoanelor care au locuit şi locuiesc în Calea Girocului nr. 18, adresă la care s-a referit martorul G.L. în declaraţia sa, a ascultat martorii I.L. şi M.M., propuşi de condamnatul V.I.
Prin sentinţa nr. 22 din 24 martie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondată, cererea formulată de condamnatul V.I. privind revizuirea sentinţei nr. 6 din 9 decembrie 1991 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia militară.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin declaraţiile lor, martorii G.L. şi I.L. au susţinut că I.P., victima evenimentelor din decembrie 1989, ar fi în viaţă. În timp ce martorul G.L. a susţinut că acesta se ascunde, locuind la familia S.L., martorul I.L. a declarat că, în cursul anilor 1992 şi 1998, a întâlnit pe I.P. la Paris şi că ştie că acesta umblă când în Franţa, când în Spania. Martora M.M. a pretins că a întâlnit în 1992, în Szeged, pe un anume I., care este una şi aceeaşi persoană cu I.P., fiind convinsă că acesta din urmă este în viaţă.
Referitor la situaţia relatată de martorul G.L., la 14 decembrie 1998 s-au verificat de către procuror aceste susţineri şi s-a constatat că S.L. nu l-a cunoscut pe I.P.
Martorul I.C. a negat împrejurarea că în perioada aprilie – mai 1995 s-ar fi aflat în Ungaria cu victima I.P., susţinere confirmată de înscrierile din paşaportul acestuia.
Martora B.G.M., audiată de către o comisie rogatorie, a arătat că nu are dovezi în sprijinul celor susţinute prin articolul publicat în presă.
Ca atare, în raport de cele arătate, afirmaţia privitoare la faptul că I.P. ar fi în viaţă, apare ca nedovedită.
De altfel, comportarea acestuia de fugar, în raport de recunoaşterea onorifică şi drepturile materiale acordate prin Legea nr. 42/1990, nici nu ar avea justificare.
Cum în cauză probele administrate nu pot crea convingerea că I.P. trăieşte, nu poate fi realizată condiţia cerută pentru promovarea cererii de revizuire de art. 394 alin. (1) lit. a C. proc. pen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri condamnatul V.I. a declarat recurs, susţinând că sentinţa atacată este în contradicţie flagrantă cu probele administrate de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Conformându-se dispoziţiilor instanţei de casare, aşa cum rezultă din sentinţa atacată şi cum s-a arătat şi prin „concluziile scrise” depuse de recurent, instanţa a administrat probe, fără ca acestea să creeze convingerea că victima I.P. ar fi în viaţă.
În consecinţă, instanţa a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 394 lit. a)C. proc. pen.
Pe de altă parte, aceeaşi instanţă a reţinut că susţinerile făcute în scris de condamnat privesc starea de fapt reţinută prin hotărârea supusă revizuirii şi, ca atare, exced contextului juridic al cererii de revizuire.
Este de reţinut că revizuirea, fiind o cale de atac extraordinară, este limitată la cazurile expres prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
Condamnatul a solicitat anularea hotărârii de condamnare, invocând cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Potrivit textului menţionat, revizuirea poate fi cerută când „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei”.
Din economia textului menţionat, rezultă că admisibilitatea cererii întemeiate pe acest caz de revizuire este dublu condiţionată. Astfel, pe de o parte, faptele sau împrejurările invocate în sprijinul cererii trebuie să privească elemente de fapt cu caracter informativ ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei penale. Pe de altă parte, pentru a exista acest caz de revizuire, se cere ca aceste fapte şi împrejurări noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii şi să ducă la pronunţarea unei soluţii diametral opuse celei a cărei anulare se cere pe această cale.
În raport de textul legal menţionat, în mod legal instanţa nu a examinat susţinerile condamnatului, care nu îndeplineau prima condiţie, respectiv acele fapte şi împrejurări ce au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei penale.
Pe de altă parte, administrând probele dispuse, instanţa de trimitere a constatat că acestea nu dovedesc netemeincia hotărârii supuse revizuirii, în sensul că nu se face proba împrejurării că victima I.P. este în viaţă.
Sub acest din urmă aspect, este de reţinut că netemeincia unei hotărâri nu poate fi asimilată şi nici nu este identică cu o eventuală greşită apreciere a probelor ci un viciu în stabilirea situaţiei de fapt, în sensul că în considerentele hotărârii se afirmă contrariul a ceea ce rezultă, în mod evident, din probele administrate, existând o vădită discordanţă între modul cum acestea au fost percepute şi analizate în hotărâre.
Ca atare, cum în cauză nu s-a probat existenţa erorii de fapt care să fi determinat pronunţarea unei soluţii opuse celei pe care materialul probator administrat o susţine, respingerea cererii de revizuire apare ca fiind o soluţie legală, nesupusă cazurilor de casare invocate de condamnat.
În consecinţă, constatând că motivele invocate de recurent nu sunt întemeiate şi că nu se constată alte cazuri de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge recursul declarat de condamnatul V.I., ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul V.I. împotriva sentinţei nr.22 din 24 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 600/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 602/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
