ICCJ. Decizia nr. 602/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 602
Dosar nr.117/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Petentul a formulat plângere penală, susţinând că doamna judecător E.P., în calitate de preşedinte al completului de judecată, în data de 13 iunie 2001, şi-a exercitat defectuos atribuţiile de serviciu şi, prin modul cum a soluţionat dosarul nr. 4505/2000 al Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, a vătămat grav interesele sale legale. Totodată, acesta a susţinut că Decizia nr. 2990, pronunţată la aceeaşi dată în dosarul menţionat, a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor procedurale.
Prin rezoluţia nr. 504/P din 16 octombrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul E.P. pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În motivarea acestei soluţii s-a arătat că, prin Decizia nr. 2990 din 13 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de pârâţii P.S.F. şi P.I. împotriva deciziei nr. 70 din 13 iulie 2000 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, a casat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei, aceleaşi instanţe, în vederea rejudecării apelului.
În acest fel, reclamantul G.F., căruia i se admisese apelul, şi-a văzut prejudiciate interesele personale în rezolvarea acestui litigiu şi, în consecinţă, a acuzat preşedintele completului de judecată de interes în cauză.
Cum însă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nefavorabile uneia din părţile în litigiu nu constituie faptă prevăzută de legea penală, acţiunea penală nu a putut fi pusă în mişcare.
Nemulţumit de modul de soluţionare a plângerii penale formulate, petentul a formulat plângere împotriva acestei rezoluţii.
Prin rezoluţia din 29 ianuarie 2003, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a respins plângerea petentului, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune în acest sens, procurorul şef a apreciat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală şi temeinică, fapta imputată judecătorului menţionat nefiind prevăzută de legea penală.
Totodată, s-a mai reţinut că petentul are posibilitatea de a uza de căile de atac prevăzute de lege pentru reformarea hotărârii judecătoreşti care nu îi dă satisfacţie.
La data de 10 februarie 2003, petentul a formulat plângere împotriva acestei din urmă rezoluţii, reiterând motivele invocate prin plângerea penală.
Prin Decizia nr. 41 din 14 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că modul de soluţionare a unei căi de atac nu constituie, în sine, faptă penală, aşa încât rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale şi respectiv a rezoluţiei privitoare la respingerea plângerii împotriva actelor procurorului sunt temeinice şi legale.
Împotriva hotărârii primei instanţe petentul G.F. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este de reţinut că plângerea adresată instanţei de judecată competente, prin care persoana nemulţumită de modul în care a fost soluţionată în cadrul Ministerului Public plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., are natura juridică a unei căi de atac şi vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Această plângere, de natură a da eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, învesteşte instanţa cu examinarea legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei atacate.
Cum această cale de atac nu a fost reglementată printr-o procedură specială, soluţionarea plângerii este supusă regimului căilor ordinare de atac şi, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală.
Rezultă aşadar, cu evidenţă, că instanţa de judecată sesizată cu plângerea menţionată nu este investită cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare şi, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale penale.
În cauză, atât plângerea formulată, cât şi recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, sesizată cu judecarea plângerii menţionate, nu vizează legalitatea şi temeinicia rezoluţiei ci efectuarea unor acte procedurale şi dispunerea unor măsuri procesuale, de competenţa organului de urmărire penală, apreciate de petent ca fiind oportune.
Totodată, petentul solicită dispunerea unor măsuri procesuale, într-o cauză aflată în curs de judecată, de către o altă instanţă decât cea legal sesizată cu soluţionarea acelei cauze şi în afara controlului judecătoresc realizat prin exercitarea căilor de atac, legal prevăzute.
Or, extinderea acestei căi de atac, neprevăzute de legea procesuală, apare ca o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. pen. rezultă că singurul temei al răspunderii penale este infracţiunea.
Prin alin. (1) al aceluiaşi articol s-a stabilit că infracţiunea este acea faptă care constituie o manifestare a făptuitorului, în sfera relaţiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.
Ca atare, când fapta nu constituie infracţiune, nu există răspundere penală.
În raport de textele legale menţionate, se poate conchide că nu există infracţiune dacă o persoană nu a vătămat sau nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârşită cu vinovăţie, una din valorile ocrotite de legea penală.
În cauză, prin plângerea adresată organului de urmărire penală şi, ulterior, prin plângerea formulată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, cu care petentul a sesizat secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, acesta nu a invocat efectuarea actelor de urmărire cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale ci a dat expresie nemulţumirii sale privind modul de soluţionare a unor cereri formulate într-un proces civil.
Or, în raport de dispoziţiile legii procesuale civile, eventualele greşeli de judecată sau de ordin procedural fac obiectul controlului judecătoresc şi sunt remediate prin soluţionarea căilor de atac, exercitate de partea interesată, în condiţiile legal prevăzute.
Ca atare, chiar reale dacă ar fi, greşelile menţionate sunt, pe de o parte, remediabile în condiţiile legii procesuale şi, pe de altă parte, în raport de dispoziţiile penale citate, nu pot atrage răspunderea penală.
În consecinţă, prin hotărârea atacată cu recurs, prima instanţă a dispus, în mod legal şi temeinic, în sensul că modul de soluţionare a pricinii civile de către judecător, care face obiectul sesizării, nu constituie în sine faptă penală.
Pentru aceste considerente, în mod judicios prima instanţă a constatat că respingerea, prin rezoluţia din 29 ianuarie 2003 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a plângerii formulate de petent împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, reprezintă o soluţie legală şi temeinică.
Ca atare, hotărârea atacată nu este supusă nici unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul G.F., ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de petentul G.F. împotriva deciziei nr. 41 din 14 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Obligă pe recurentul să plătească statului 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 601/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 603/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
