ICCJ. Decizia nr. 605/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 605
Dosar nr. 113/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 368 din 8 decembrie 2000, Tribunalul Mureş, secţia penală, a dispus, printre altele, achitarea inculpatului I.A.V., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, în data de 18 martie 2000, în jurul orei 22.00, inculpaţii P.A., N.G., B.S., K.R.Z. şi I.A.V. se aflau în incinta magazinului mixt din Sîntana de Mureş, cunoscut sub denumirea de „cofetărie”, unde consumau băuturi alcoolice şi jucau biliard. La o altă masă din local se aflau victima K.J., care consuma băuturi alcoolice împreună cu martorii B.A. şi T.E.L. Pe masa acestora din urmă se găsea un radiocasetofon şi o orgă electronică, la care cânta victima.
În jurul orelor 22.30, inculpatul N.G. a mers la masa victimei, solicitându-i să pună la casetofon o anume melodie. Victima l-a refuzat, după care a sărit de la masă şi l-a prins pe inculpatul N.G. de gât. În această împrejurare, inculpaţii K.R., I.A., P.A. şi B.S., aflaţi în incintă, au sărit asupra victimei, aplicându-i multiple lovituri cu pumnii şi picioarele, până ce aceasta a căzut la podea.
La intervenţia barmanului de serviciu, martorul B.E., prima altercaţie între victimă şi cei 5 inculpaţi a încetat.
Ulterior, victima s-a deplasat la masa inculpaţilor şi a încercat să-l lovească pe inculpatul K.R.Z., care a evitat lovitura, s-a agăţat de victimă şi, tăvălindu-se pe jos, împreună, au început să se lovească reciproc.
După câteva minute şi această nouă altercaţie a încetat, fiecare dintre cei doi deplasându-se spre masa lui. În timp ce victima se îndrepta spre masa sa, inculpatul B.S. a prins-o de cap şi i-a aplicat aproximativ 10 lovituri cu pumnul, în zona capului.
După consumarea acestei agresiuni, barmanul le-a cerut, atât inculpaţilor cât şi victimei, să părăsească incinta cofetăriei deoarece deranjau şi pentru că era deja ora închiderii localului. Inculpaţii şi victima au avut, aparent, un moment de împăcare, în care au consumat împreună băuturi alcoolice.
La un moment dat, inculpatul I.A. a provocat victima la o partidă de „skandenberg”. Aceştia au jucat mai multe partide, prima în cofetărie şi următoarele la o masă aflată pe terasa cofetăriei.
Ceilalţi inculpaţi au fost iritaţi că inculpatul menţionat a fost învins de fiecare dată de victimă, împrejurare în care inculpatul K.R.Z., aflat în imediata apropiere a victimei, a aplicat acesteia o lovitură cu pumnul în zona capului, în urma căreia victima N.G. a căzut la pământ.
După consumarea altercaţiei din curtea cofetăriei, victima a fost transportată cu autoturismul la locuinţa sa situată în satul Chinari, de către martorii B.A. şi T.E. Negăsind cheile de la locuinţa victimei, aceasta a fost dusă şi culcată în locuinţa martorului T.E. A doua zi de dimineaţă, în jurul orei 10.00, când s-a trezit, martorul T.E. a constatat că victima decedase.
Conform raportului medico-legal de autopsie, rezultă că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute de tip central, ca urmare a unor leziuni facio-cerebrale cu hematoame plăgi, hemoragie meningee şi hematom subdural, leziuni hemoragice secundare în punte şi bulb. Conform aceloraşi concluzii, leziunile cranio-faciale, în totalitatea lor, au contribuit la producerea decesului.
Pentru a dispune achitarea inculpatului I.A.V., instanţa de fond a reţinut că din probele administrate nu rezultă că acesta ar fi participat la săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte.
Acest inculpat a susţinut pe tot parcursul procesului penal că nu a săvârşit acte de violenţă asupra victimei, precizând că la primul incident nici nu se afla în local.
Susţinerile inculpatului I.A. au fost confirmate şi de ceilalţi inculpaţi, precum şi de unii martori.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, inculpaţii K.R.Z., N.G., B.S. şi P.A., precum şi părţile civile K.E. şi K.R.
Procurorul a solicitat condamnarea inculpatului I.A.V., probatoriul administrat dovedind cu certitudine participarea acestuia la agresiunea exercitată asupra victimei.
Curtea de Apel Târgu Mureş, prin Decizia penală nr. 44/A din 20 martie 2002, a admis apelul declarat de procuror şi a condamnat pe inculpatul I.A.V. la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 74-76 şi a art. 75 lit. a) C. pen., cu motivarea că din coroborarea întregului material probator administrat în cursul urmăririi penale şi la judecarea în fond a cauzei a rezultat că toţi inculpaţii au agresat victima şi, ca atare, toţi trebuie să răspundă penal şi civil.
Astfel, inculpaţii P.A. şi N.G. au susţinut de la început că şi inculpatul I.A.V. a lovit victima. Confruntaţi cu acesta din urmă, cei doi inculpaţi şi-au menţinut declaraţiile.
Participarea inculpatului Ignat este susţinută şi de martorii D.L., B.G. şi D.Z.
În faţa instanţei, inculpatul N.G. şi martorul D.L. au revenit asupra primelor declaraţii, sub acest aspect, fără a putea explica convingător această retractare.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susţinând că nu a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, aspect ce a rezultat din probele administrate.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 3802 din 17 septembrie 2002, a admis recursul declarat de inculpatul I.A.V., a casat Decizia atacată şi a menţinut hotărârea pronunţată în primă instanţă, apreciind că instanţa de apel, printr-o greşită interpretare a probelor, a reţinut că inculpatul I.A.V. a fost de la început în locul unde a fost agresată victima de alţi inculpaţi, iar apoi, în a doua fază, pe terasa situată în curtea cofetăriei.
S-a mai reţinut că această concluzie la care a ajuns instanţa de apel contravine în mare măsură situaţiei de fapt descrisă în actul de trimitere în judecată şi nu este susţinută nici măcar de inculpaţi, cu excepţia inculpatului N.G.
Împotriva deciziei pronunţate în recurs, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.
S-a susţinut că instanţa de recurs a dispus în mod greşit achitarea inculpatului I.A.V., hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Astfel, contrar celor reţinute sub aspect faptic în actul de sesizare, instanţa de fond a simplificat nejustificat situaţia de fapt, la a cărei abordare a achiesat şi instanţa de recurs, creându-se în acest mod aparenţa excluderii oricărui dubiu asupra vinovăţiei inculpatului Ignat Alexandru Vasile.
Or, actele de agresiune exercitate cu pumnii şi picioarele de toţi cei cinci inculpaţi, în prima fază a conflictului ce a avut loc în incinta barului, sunt confirmate de martorii D.L., B.G., D.Z., B.E., T.E.L. şi B.A.
Susţinerile martorilor se coroborează şi cu declaraţiile inculpaţilor N.G. şi P.A.
A doua agresiune exercitată asupra victimei, de către toţi cei cinci inculpaţi, a fost confirmată de către aceştia, cu excepţia inculpatului I.A.V., precum şi de martorii ascultaţi în cauză.
Aşa fiind, instanţa de recurs, ignorând probatoriul menţionat, cu privire la derularea celor două etape ale conflictului, în mod greşit a constatat că inculpatul I.A.V. nu a participat la săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii şi care a avut drept consecinţă moartea victimei.
În concluzie, procurorul general a cerut admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii instanţei de recurs şi menţinerea deciziei pronunţate în apel.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Din economia textului legal menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit, exclusiv, ca o activitate de represiune, ci ca o activitate desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracţiune.
Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen. „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen. „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.
Ca atare, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi care prezintă pericol social trebuie stabilită pe baze de probe, convingerea de vinovăţie trebuind a fi certă, aşa încât să fie tras la răspundere, potrivit vinovăţiei, doar acea persoană care a comis o infracţiune.
Cu alte cuvinte, în caz de condamnare, trebuie să se dovedească, fără echivoc, vinovăţia inculpatului, deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia, conform principiului in dubio pro reo.
Totodată, potrivit art. 52 C. pen. „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracţiuni”.
Aşadar, în raport de textele legale menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să se armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, încât nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În consecinţă, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanţei asupra vinovăţiei inculpatului, certitudine formată pe bază de probe neîndoielnice.
Ca atare, câtă vreme nu s-au stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, aceasta nu poate avea loc.
Examinând cauza, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, ca instanţă de recurs, a constatat că prima instanţă a făcut o analiză completă şi corectă a probelor administrate şi a reţinut o situaţie de fapt în concordanţă cu acestea, în sensul că inculpatul I.A.V. nu a lovit victima nici în timpul primei altercaţii, în cofetărie şi nici în ultima altercaţie, cea de a patra, care a avut loc în curtea cofetăriei. Totodată, a constatat că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt nesusţinută de probe, în sensul că inculpatul menţionat ar fi fost de faţă, de la început, la locul în care victima a fost agresată, iar apoi , în a doua fază, pe terasa cofetăriei, a lovit şi el. Ca atare, a fost menţinută hotărârea primei instanţei prin care, inculpatul menţionat a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Prin recursul în anulare se propune o altă selecţie a probelor.
Astfel, pentru prima fază a conflictului sunt propuse pentru a fi avute în vedere declaraţiile martorilor date în faza urmăririi penale, care se coroborează cu declaraţiile inculpaţilor N.G. şi P.A., date în faza urmăririi penale şi respectiv la judecarea în fond a cauzei.
Or, audiaţi în instanţă, martorii D.L., D.Z. şi B.G. nu confirmă că inculpatul menţionat ar fi lovit victima, dimpotrivă, aceştia arătând că I.A.V. nu se afla în cofetărie, acesta părăsind incinta anterior conflictului.
Audiat în instanţă, inculpatul P.A. declară că inculpatul I.A.V. nu a lovit victima, în conflictul care a avut loc în incinta cofetăriei.
Declaraţia inculpatului N.G., privind lovirea victimei de către inculpatul I.A.V. nu este confirmată de nici o altă declaraţie.
Aşadar, susţinerile potrivit cărora la prima altercaţie victima a fost lovită de toţi inculpaţii, inclusiv de I.A.V. nu este susţinută de probatoriul administrat în cauză.
De asemenea, din declaraţiile date în cadrul cercetării judecătoreşti nu rezultă participarea inculpatului I.A.V. la agresiunea exercitată asupra victimei în curtea cofetăriei.
Pe de altă parte , selecţia propusă prin recursul în anulare nu poate fi primită, în raport de faptul că din economia art. 200 şi art. 289 C. proc. pen. rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.
Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată, de către instanţă în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.
Numai după verificarea efectuată în aceste condiţii, instanţa poate reţine, motivat, că exprimă adevărul fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecăţii.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate se constată că prima instanţă a administrat probe în condiţiile art. 289 C. proc. pen., a reţinut declaraţiile martorilor, date în şedinţă publică şi a înlăturat declaraţia inculpatului N.G., urmare a necoroborării acesteia cu faptele şi împrejurările ce rezultă din ansamblul probator.
Aşadar, instanţa de fond a administrat probe, a evaluat probatoriul administrat în cauză şi a stabilit starea de fapt funcţie de acesta.
Or, eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare, nu priveşte dreptul suveran al instanţei de apreciere a probelor ci discordanţa dintre cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente ce ilustrează vinovăţia inculpatului şi care a avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.
Ca atare, în mod corect instanţa de control judiciar a admis recursul declarat de inculpatul I.A.V. şi, casând hotărârea atacată, a menţinut hotărârea primei instanţe, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., corespunzător temeiului legal reglementat de art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 din acelaşi cod, invocat de procurorul general.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced , Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 3802 din 17 septembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 decembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 142/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 606/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
