ICCJ. Decizia nr. 606/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 606
Dosar nr. 123/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 605/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.R.A. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), d) şi f) C. pen.
S-a reţinut că în noaptea de 27 august 2001, în jurul orei 23.00, inculpatul a pătruns în locuinţa părţii vătămate L.I. şi, prin violenţe şi ameninţări, a sustras 3.000.000 lei şi 700 mărci germane
Prin sentinţa penală nr. 202/PI din 18 martie 2002, Tribunalul Timiş, secţia penală, a dispus achitarea inculpatului S.R.A., în baza art. 11 pct .1 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 109 C. pen.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că din probatoriul administrat în cauză, cu referire la neconcordanţele dintre declaraţiile părţii vătămate şi ale martorei B.M., pe de o parte, şi declaraţiile martorilor care s-au aflat în prezenţa inculpatului în 27/28 august 2001, rezultă că inculpatul nu este autorul infracţiunii săvârşite asupra părţii vătămate menţionate.
Împotriva hotărârii primei instanţe, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a declarat apel.
Procurorul a susţinut că hotărârea este netemeinică, arătând că în cauză există probe certe şi martori oculari care confirmă învinuirea, iar eventualele dubii pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia de achitare a inculpatului, puteau fi clarificate dacă aceasta manifesta rol activ.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia nr. 212/A din 16 mai 2002, a respins apelul declarat de procuror, cu motivarea că prima instanţă a decis corect în sensul achitării inculpatului, pe motiv că acesta nu este autorul faptei, având în vedere neconcordanţele existente între declaraţiile părţii vătămate şi a martorei B.M., declaraţiile celorlalţi martori, cât şi prezumţia de nevinovăţie care operează în favoarea inculpatului minor.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Prin Decizia nr. 855 din 19 februarie 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul procurorului, ca nefondat, cu motivarea că instanţele au făcut o apreciere corespunzătoare a probelor administrate, concluzia că inculpatul nu este autorul faptei fiind susţinută de acestea.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare întemeiat pe art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.
S-a susţinut că instanţele au comis o gravă eroare de fapt când au dispus achitarea inculpatului, hotărârile atacate fiind pronunţate cu încălcarea legii.
În acest sens, s-a arătat că o analiză minuţioasă a declaraţiilor martorilor, care au încercat să acrediteze ideea că l-au însoţit pe inculpat în noaptea de 27/28 august 2001, dezvăluie necorcordanţe atât între acestea, cât şi între acestea şi declaraţiile inculpatului.
Ca atare, numai minimalizarea acestor neconcordanţe a generat concluzia eronată a instanţelor, în sensul că inculpatul nu este autorul faptei deduse judecăţii.
În raport de caracterul contradictoriu al acestor declaraţii, dovedind subiectivitatea martorilor , acestea trebuiau înlăturate şi, în baza celorlalte probe, care dovedesc că inculpatul a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată, instanţele trebuiau să dispună tragerea la răspundere a acestuia.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
În raport de dispoziţiile art. 62 şi a art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200 şi art. 289 din acelaşi cod, hotărârea prin care se soluţionează cauza penală dedusă judecăţii trebuie să apară ca o concluzie susţinută de materialul probator administrat în cauză.
Pe de altă parte, în raport de aceleaşi dispoziţii legale, tragerea la răspundere a inculpatului, materializată în sancţiunea prevăzută de lege, impune stabilirea cu certitudine a vinovăţiei, ca o concluzie a lanţului deductiv fără discontinuitate reprezentat de probe.
Or, probele administrate în cauză nu satisfac această exigenţă.
Astfel, declaraţiile martorilor T.C.R., G.S., M.E., P.C. şi S.M., date în cursul cercetării judecătoreşti, confirmă prezenţa inculpatului pe terasa Romanov şi apoi la cele două petreceri organizate de prietenii acestuia, în intervalul de timp în interiorul căruia a fost săvârşită infracţiunea de tâlhărie dedusă judecăţii. Declaraţiile acestora coincid cu cele date în cursul urmăririi penale.
Martora B.M. declară, în cursul cercetării judecătoreşti, că a înmânat inculpatului cheia de la poarta locuinţei victimei, cu care acesta a descuiat-o. Apoi acesta i-a restituit cheia, martora plecând şi întâlnindu-se cu inculpatul ulterior. În etapa urmăririi penale, prin declaraţia dată a doua zi după ce, potrivit propriilor afirmaţii, încetase relaţia de prietenie cu inculpatul, martora a arătat că a rămas în stradă să îl aştepte pe acesta. În acest timp, l-a văzut pe inculpat, care aprinsese lumina în cameră, căutând prin sertare. Lovind din greşeală geamul, inculpatul s-a speriat şi a ieşit din locuinţa părţii vătămate.
Se constată astfel contradicţii între cele două declaraţii date de martoră, precum şi între acestea şi declaraţiile inculpatului. Aceste din urmă contradicţii nu au fost înlăturate nici după efectuarea confruntării.
Pe de altă parte, martora P.C. declară că, în seara respectivă, nu a văzut-o pe martora B.M. să se fi întâlnit cu inculpatul.
Fără a mai relua celelalte contradicţii, relevate pe larg de instanţe, se constată că probele administrate în cauză nu sunt în măsură a justifica nici tragerea la răspundere a inculpatului, nici achitarea acestuia pe temeiul reţinut de prima instanţă.
Ca atare se impune suplimentarea probatoriului printr-un experiment judiciar prin care să se constate dacă, din poziţia în care se afla, potrivit declaraţiei date în cursul urmăririi penale, martora avea posibilitatea de a-l vedea pe inculpat în imobilul menţionat şi dacă, chiar şi din greşeală, putea atinge fereastra camerei în care se afla inculpatul, potrivit declaraţiei acesteia, precum şi cu alte probe în măsură a stabili cu certitudine situaţia de fapt, prin eliminarea neconcordanţelor relevate.
Aceste probe s-ar administra însă cu mare întârziere în faţa instanţei de judecată, contravenindu-se astfel promptitudinii cerute de art. 1 C. proc. pen.
În consecinţă, în baza art. 333 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 4141 alin. (1) raportat la art. 380 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârile pronunţate în cauză şi va dispune restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, privind pe inculpatul S.R.A.
Casează sentinţa penală nr. 202 din 18 martie 2002 a Tribunalului Timiş, Decizia penală nr. 212 din 16 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara, Decizia nr. 855 din 19 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală şi dispune restituirea cauzei la procuror.
Suma de 400.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 605/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 607/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
