ICCJ. Decizia nr. 609/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 609
Dosar nr. 128/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 583 din 28 septembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat, printre alţii, pe inculpatul R.C. la 4 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 26 raportat la art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 75 lit. c) din acelaşi cod, prin schimbarea încadrării juridice, conform art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), din infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) şi alin. (3) C. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în perioada 17 - 31 decembrie 1999, inculpatul R.C., conform înţelegerii anterioare cu ceilalţi trei inculpaţi, condamnaţi în cauză, a cumpărat în mod repetat bunuri sustrase de aceştia din locuinţe ori din sediile unor societăţi comerciale, punându-le la dispoziţie instrumentele necesare pătrunderii frauduloase în spaţiile menţionate.
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpatul R.C. a declarat apel, printre alţii, şi a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., susţinând că a cumpărat bunuri a căror provenienţă nu o cunoştea.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 645 din 27 noiembrie 2001, a admis apelul declarat de către acest inculpat, a desfiinţat parţial hotărârea atacată şi a redus pedeapsa aplicată inculpatului de la 4 ani închisoare la un an şi 10 luni închisoare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt, vinovăţia inculpaţilor şi a dat o corectă încadrare juridică faptelor comise.
Pentru a reduce pedeapsa aplicată inculpatului R.C. de către prima instanţă, s-a reţinut că acesta a depus la dosar mai multe înscrisuri care atestă că are o bună reputaţie. Deşi a avut la dosar aceste înscrisuri, care caracterizau persoana inculpatului şi justificau reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare în favoarea acestuia, instanţa de fond nu a făcut nici o diferenţiere între acesta şi un alt inculpat, F.I., aplicându-le aceeaşi pedeapsă, sub aspectul cuantumului şi modalităţii de executare.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul F.I.
Prin recursul procurorului, Decizia pronunţată în apel este criticată pentru reţinerea nejustificată a circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului R.C.
Prin Decizia nr. 5357 din 5 decembrie 2002, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul declarat de procuror, ca nefondat, cu motivarea că instanţa de apel a reţinut în mod justificat circumstanţe atenuante în favoarea acestui inculpat.
Astfel, potrivit declaraţiilor unor martori şi a actelor depuse şi existente la dosar, inculpatul a lucrat la Studiourile Media Pro, în calitate de cascador, fiind cunoscut cu un comportament bun la locul de muncă, în societate şi în familie.
Aceste date ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului, precum şi activitatea infracţională concretă desfăşurată de acesta, cu un pericol social concret mai redus decât al inculpatului F.I., au determinat reţinerea circumstanţelor atenuante de către instanţa de apel, în favoarea inculpatului R.C.
În acest mod, prin reţinerea acestor date şi elemente omise de prima instanţă şi prin atribuirea semnificaţiei de circumstanţe atenuante, instanţa de apel a făcut diferenţierea necesară, impusă de probele dosarului, între tratamentul aplicat de instanţa de fond acestui inculpat şi, respectiv, inculpatului F.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza II C. proc. pen.
S-a susţinut că hotărârile atacate sunt contrare legii, pedeapsa aplicată inculpatului R.C. fiind greşit individualizată.
S-a susţinut că activitatea inculpatului R.C., aşa cum rezultă din probatoriul administrat, nu a fost nici conjuncturală şi nici secundară, ea constând într-un sprijin calificat acordat autorilor faptelor.
În aceste condiţii, gravitatea deosebită a faptelor săvârşite de autori caracterizează, în egală măsură, şi fapta complicelui R.C.
Mai mult, periculozitatea acestuia este sporită de aspectele particulare care îi circumscriu propria faptă.
În aceste condiţii, faptul că inculpatul nu are antecedente penale şi simpla abţinere anterioară a acestuia de a săvârşi fapte penale, nu puteau constitui criteriul reţinerii în favoarea sa de circumstanţe atenuante.
Ca atare, pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată acestuia de prima instanţă şi cu atât mai puţin, cea redusă de instanţa de apel, nu pot realiza scopul preventiv şi educativ în considerarea căruia trebuie stabilit tratamentul sancţionator.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea în parte a hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Atunci când aplică pedeapsa, instanţa este obligată să ţină seama de toate criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Unul dintre aceste criterii priveşte „împrejurările care atenuează...răspunderea penală”.
Din dispoziţiile art. 73 şi ale art. 74 C. pen. rezultă că circumstanţele atenuante, având ca efect reducerea pedepsei principale sub minimul prevăzut de norma incriminatoare, sunt acele stări, împrejurări ori calităţi ce ţin de infracţiune sau inculpat care preced, însoţesc sau succed activitatea infracţională şi care micşorează gradul de pericol social al infracţiunii sau de periculozitate a făptuitorului.
Din modul de redactare a art. 74 C. pen., privitor la circumstanţele atenuante judiciare, rezultă că existenţa uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în textul menţionat sau altele asemănătoare, nu justifică prin ea însăşi considerarea lor ca atare, deoarece recunoaşterea acestora este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
În această apreciere se ţine seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la persoana inculpatului.
În speţă, în raport cu gradul de pericol social concret al faptelor comise de inculpat, care a organizat activitatea de sustragere de bunuri din locuinţe, a furnizat autorilor infracţiunilor de furt calificat instrumente care să le înlesnească comiterea faptelor şi a acordat sprijinul post factum, achiziţionând bunurile sustrase, ceea ce a constituit un suport semnificativ pentru continuarea de către inculpaţi a activităţii infracţionale, în mod greşit s-a reţinut de către instanţele de control judiciar, la judecarea în apel şi în recurs a cauzei penale, în favoarea inculpatului, ca circumstanţe atenuante judiciare, lipsa antecedentelor penale şi conduita bună a acestuia înainte de săvârşirea infracţiunii.
Astfel, pentru ca împrejurările menţionate să poată fi reţinute în favoarea inculpatului ca circumstanţe atenuante judiciare, nu este suficient ca acestea să reflecte doar conformarea făptuitorului ordinii de drept normative ci să caracterizeze un comportament pozitiv special, evidenţiat printr-o activitate socială meritorie sau în calităţi morale deosebite, ceea ce în cauză nu s-a susţinut şi, cu atât mai mult, nu s-a probat.
Ca atare, criticile formulate prin recursul în anulare, cu referire la deciziile pronunţate de instanţa de apel, respectiv, de recurs, se constată a fi întemeiate, acestea fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 teza C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza II din acelaşi cod, invocat de procurorul general.
Pe de altă parte, împrejurările menţionate au fost valorizate în mod corect de instanţa de fond care, fără a le reţine în favoarea inculpatului ca circumstanţe atenuante judiciare, le-a acordat semnificaţia cuvenită în stabilirea tratamentului aplicat acestui inculpat, apreciind că o pedeapsă cu închisoare, orientată spre minimul special prevăzut de norma incriminatoare este de natură a asigura realizarea scopului şi funcţiilor acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate, pronunţate de către instanţele de control judiciar şi va menţine hotărârea primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 5357 din 5 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală şi Decizia penală nr. 645 din 27 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti.
Menţine sentinţa penală nr. 583 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti.
Suma de 400.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului R.C. se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 608/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 61/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
