ICCJ. Decizia nr. 603/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 603
Dosar nr. 126/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2003, intitulată „Plângere penală directă”, petentul B.T. a cerut condamnarea judecătorilor M.T., V.T. şi V.C., toţi de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), fals intelectual prevăzut de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi uz de fals prevăzut de art. 291 din acelaşi cod.
În motivarea cererii petentul a arătat că a fost pus în posesie asupra unei suprafeţe de teren arabil la data de 12 mai 1999, în baza sentinţei civile nr. 450 din 27 februarie 1995 a Judecătoriei Urziceni.
Deoarece în intervalul 1991-1994, terenul a fost folosit de Consiliul local al comunei Ciocârlia şi Societatea Agricolă. C., judeţul Ialomiţa, petentul a învestit instanţa de judecată competentă cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâţilor menţionaţi la plata diferenţei de arendă pentru cei 4 ani menţionaţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin completul format din magistraţii menţionaţi, a respins recursul declarat de către acesta, cu motivarea că dreptul la acţiune pentru drepturile băneşti aferente anilor 1991-1994 s-a stins prin prescripţie.
Prin pronunţarea acestei decizii şi modul cum a fost motivată Decizia, completul de judecată a produs petentului un prejudiciu.
Petentul a mai arătat că s-a adresat Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care, prin rezoluţia nr. 123/P/ din 19 iunie 2001 a dispus neînceperea urmăririi penale.
Petentul şi-a întemeiat plângerea pe Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 58 din 10 iunie 2001, a respins cererea formulată de petentul B.T., ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, cerându-i-se petentului să-şi precizeze cererea, acesta a solicitat să se ia act că nu înţelege să se plângă împotriva actelor procurorului şi că înţelege să stea în judecată în calitate de parte vătămată în procesul penal pornit împotriva magistraţilor de la Curtea de Apel Bucureşti, competenţa judecării acestora pentru faptele reclamate revenind secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie.
Or, sesizarea instanţelor de judecată se face prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate exclusiv pentru infracţiunile prevăzute în art. 279 alin. (2) C. proc. pen., iar pentru celelalte infracţiuni, potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., se face prin rechizitoriu.
Infracţiunile imputate magistraţilor menţionaţi nu fac parte dintre cele prevăzute de art. 279 alin. (2) C. proc. pen.
Pe de altă parte, cercetarea magistraţilor şi trimiterea acestora în judecată sunt condiţionate de darea de către ministrul justiţiei a avizului de cercetare şi, respectiv, de trimitere în judecată.
În lipsa celor două avize menţionate şi fără sesizarea Curţii prin rechizitoriu cei trei magistraţi nu pot fi judecaţi.
Ca atare, plângerea petentului este inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe petentul B.T. a declarat recurs.
Recurentul a susţinut că, hotărârea atacată, încălcând prevederile deciziei nr. 486/1997 a Curţii Constituţionale, este contrară legii.
Totodată, cum cei trei magistraţi nu sunt judecători ai Curţii Supreme de Justiţie, prin hotărârea pronunţată în cauză instanţa a făcut o greşită aplicare a legii.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., rechizitoriul, având cuprinsul prevăzut de art. 263 din acelaşi cod, constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.
Aşadar, potrivit dreptului comun sesizarea primară a instanţelor de judecată, în vederea soluţionării definitive a cauzei penale şi realizării scopului procesului penal, are loc prin rechizitoriul procurorului.
Prin derogare de la dreptul comun, potrivit căruia rechizitoriul procurorului constituie actul de sesizare a instanţei de judecată, prin art. 279 C. proc. pen., cu referire la un număr de infracţiuni determinate limitativ, s-a stabilit că instanţa de judecată poate fi sesizată prin plângere prealabilă directă.
Cum acest mod de sesizare este stabilit prin normă specială, derogatorie de la dreptul comun, pentru a constitui, echivalent rechizitoriului, act de punere în mişcare a acţiunii penale şi act de trimitere în judecată, plângerea prealabilă adresată direct instanţei de judecată nu poate privi decât săvârşirea uneia din infracţiunile arătate expres în art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.
În raport de dispoziţiile art. 300 din C. proc. pen., cu referirela dreptul persoanei vătămate de a sesiza instanţa prin plângere prealabilă, limitat la un număr restrâns de infracţiuni, instanţa de judecată este obligată să verifice, încă de la prima zi de înfăţişare, regularitatea sesizării.
Or, procedând potrivit dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de judecată a constatat că infracţiunile imputate prin plângerea prealabilă directă nu fac parte dintre cele enumerate limitativ prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.
Aşa fiind, în mod corect s-a reţinut că, în acest caz, persoana vătămată nu are dreptul de a sesiza instanţa de judecată prin plângere prealabilă directă şi, în consecinţă, s-a dispus în sensul respingerii plângerii, ca inadmisibilă.
Sancţionând legal lipsa dreptului de a sesiza direct instanţa de judecată, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Pe de altă parte, s-a susţinut de către recurent că hotărârea atacată este contrară prevederilor Deciziei nr. 486/1997 a Curţii Constituţionale, precum şi art. 16 şi a art. 21 din Constituţia României.
Or, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 C. proc. pen. în raport de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, prin Deciziile nr. 486 din 2 decembrie 1997 şi nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituţională a statuat asupra posibilităţii declanşării controlului judecătoresc asupra măsurilor şi actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor acestuia şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti, pe baza sesizării de către persoana nemulţumită.
Ca atare, plângerea prin care persoana nemulţumită de modul în care a fost soluţionată în cadrul Ministerului Public plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., sesizează instanţa competentă, vizează exclusiv controlul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, are rolul de a da eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nu poate fi extinsă la alte situaţii, precis reglementate de legea procesuală penală.
Aşa fiind, recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub aspectul acestor critici.
Totodată, soluţia criticată nu contravine nici dispoziţiilor art. 128 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care privesc accesul efectiv la instanţele interne, în condiţiile legii procesuale naţionale.
Or, tocmai sesizarea instanţelor de judecată în condiţiile legii procesuale şi respingerea, ca inadmisibilă, a oricărei sesizări neconforme prescripţiilor legale, constituie garanţia asigurării egalităţii în faţa legii a tuturor cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, prevăzută de art. 16 din Constituţia României.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul B.T., ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de petentul B.T. împotriva sentinţei nr.58 din 10 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Obligă petentul să plătească statului 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 602/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 604/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
