ICCJ. Decizia nr. 608/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 608
Dosar nr. 127/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului de anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 560/P/1997 din 16 decembrie 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost trimisă în judecată inculpata S.L.S. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din acelaşi cod.
S-a reţinut că, la data de 25 iulie 1994, în calitate de notar la notariatul de Stat al sectorului 6 Bucureşti, inculpata a autentificat, sub nr. 19317, contractul de vânzare – cumpărare prin care P.A. a cumpărat de la tatăl său, J.P. (decedat, ulterior, la data de 12 martie 1995) cota de ½ din apartamentul nr. 41, situat în Bucureşti, str. Aleea Compozitorilor, nr. 6A, sectorul 6, proprietatea soţilor J.P. şi J.I., atestând în mod fals că situaţia juridică a imobilului s-a stabilit pe baza unui certificat de sarcini, eliberat în aceeaşi zi, precum şi că vânzătorul J.P. a semnat în prezenţa sa toate exemplarele contractului.
Ulterior, pe baza înţelegerii cu soţii P.I. şi P.A., inculpata a redactat şi autentificat, în aceeaşi calitate, sub nr. 20055 din 3 august 1994, contractul de vânzare – cumpărare prin care soţii P. au vândut cumpărătoarei F.M. apartamentul menţionat, luând în considerare atât contractul din 25 iulie 1994, cât şi o procură falsă.
Prin sentinţa penală nr. 5 din 6 februarie 2001, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică, reţinând forma continuată, reglementată de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), texte de lege în baza cărora a condamnat pe inculpată la două pedepse de câte 2 ani şi 6 luni închisoare. Totodată, inculpata a fost condamnată la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 291 teza I C. pen.
În temeiul art. 2 din Legea nr. 137/1997, instanţa de fond a constatat graţiate cu ½ pedepsele aplicate.
În baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., instanţa a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 3 luni, sporită cu 9 luni, urmând ca aceasta să execute, în final, 3 ani închisoare.
De asemenea, au fost anulate contractele de vânzare – cumpărare menţionate.
În fine, aceeaşi instanţă a disjuns soluţionarea laturii civile a cauzei.
Prin sentinţa penală nr. 1 din 22 ianuarie 2002, aceeaşi instanţă, în soluţionarea acţiunii civile, a obligat inculpata să plătească părţii civile J.I. echivalentul în lei, la data executării, al sumei de 9125 dolari SUA, reprezentând 5/8 din contravaloarea apartamentului, precum şi 8250 dolari SUA reprezentând 5/8 din folosul nerealizat.
Împotriva celor două hotărâri pronunţate în primă instanţă au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, inculpata S.L.S. şi partea civilă.
Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, prin Decizia nr. 5590 din 17 decembrie 2002, a admis recursurile declarate în cauză, a casat hotărârile atacate şi, rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
Totodată, conform art. 346 alin. (4) C. proc. pen., acţiunea civilă nu a fost soluţionată.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că, potrivit art. 31 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 35/1995, notarii publici nu pot fi cercetaţi, percheziţionaţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală sau contravenţională, pentru fapte săvârşite în legătură cu exerciţiul activităţii profesionale, fără avizul ministrului justiţiei.
Conform art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată, dacă printre altele, lipseşte autorizarea organului competent.
În cauză, ministrul justiţiei a dispus, la data de 27 noiembrie 1997, avizarea cercetării penale a inculpate S.L.S., în scopul stabilirii condiţiilor în care au fost întocmite şi autentificate cele două contracte de vânzare – cumpărare.
Urmare a acestui aviz, inculpata a fost cercetată penal pentru infracţiunile de abuz în serviciu, fals intelectual şi neglijenţă în serviciu.
Prin Ordonanţa din 6 aprilie 1999, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatei, reţinându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor menţionate.
La data de 18 mai 1999, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a infirmat ordonanţa din 6 aprilie 1999 şi a dispus redeschiderea urmăririi penale, în vederea administrării de noi probe, pentru stabilirea completă a situaţiei de fapt. Totodată, procurorul general a îndrumat organul de urmărire penală să solicite un nou aviz de cercetare a inculpatei.
S-a apreciat că, deşi ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu are putere de lucru judecat, aceasta putând fi infirmată, ea încheie totuşi un ciclu procesual, ceea ce lipseşte de eficienţă, pentru viitor, avizarea iniţială de cercetare penală.
Fără ca, în prealabil, să se fi solicitat avizul ministrului justiţiei pentru cercetarea penală a inculpatei, aceasta a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 16 decembrie 1999.
Dat fiind caracterul imperativ al condiţiei pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, lipsa îndeplinirii acestei condiţii are drept consecinţă, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., nulitatea absolută a tuturor actelor procesuale efectuate, aşa încât învestirea instanţei prin rechizitoriul parchetului este nulă.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 şi art. 410 partea I pct. 71 C. proc. pen.
S-a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea legii, în mod greşit instanţa dispunând încetarea procesului penal pentru lipsa autorizării organului competent, deşi intervenise prescripţia răspunderii penale.
S-a arătat că în raport de cuantumul pedepsei prevăzut de norma incriminatoare şi data săvârşirii infracţiunilor, în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie specială.
Or, odată cu împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale, statul a pierdut dreptul de a trage la răspundere penală pe inculpata S.L.S.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 C. proc. pen. ,,procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legilor”.
În vederea realizării scopului arătat şi condiţionat de realizarea finalităţii imperativului ca reacţia socială să asigure un echilibru între necesitarea protecţiei ordinii sociale şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentare ale persoanei, legea procesuală penală a stabilit riguros regulile privitoare la desfăşurarea procesului penal.
Aceste reguli au configurat un complex de acte caracterizate de succesivitate, coordonare şi progresivitate, realizate de subiecţi procesuali precis determinaţi.
Dată fiind importanţa acestei activităţi organizate în vederea aflării adevărului şi pronunţarea unei soluţii juste în rezolvarea conflictului de drept dedus spre soluţionare organelor competente, legea procesuală penală a răspuns logic şi coerent necesităţii eliminării din sistemul procesului penal a posibilităţii ca, în situaţii determinate, să fie posibilă adoptarea de soluţii diferite, bazate exclusiv pe selecţia dintre variante diferite considerate la fel de corecte în cazul dat.
Ca atare, o astfel de soluţie este consecinţa unui raţionament juridic eronat, a neobservării unora dintre regulile ce formează sistemul procesului penal.
În cauză, instanţa de control judiciar a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.L.S., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Prin recursul în anulare se susţine că soluţia este greşită sub aspectul temeiului încetării procesului penal pentru lipsa autorizării organului competent, în raport de împrejurarea că în cauză intervenise prescripţia răspunderii penale.
Or, examinând dispoziţiile art. 10 C. proc. pen. se constată că, dând eficienţă scopului procesului penal, aşa cum acesta este determinat prin art. 1 din acelaşi cod, neangajarea răspunderii penale fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, are la bază cazurile care, într-o ordine logică, privesc, succesiv, cauze de fond şi cauze de formă, începând cu situaţia conformării persoanei ordinii de drept normative şi confirmarea prezumţiei de nevinovăţie a acesteia, continuând cu situaţia existenţei unei fapte care fie nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, fie nu constituie infracţiune, fie există o cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale.
Ca atare, în raport de această ordine logică şi coerentă, când se constată atât cazuri pentru care se pronunţă achitarea, cât şi cazuri pentru care instanţa pronunţă încetarea procesului penal, prevalentă este soluţia achitării.
Totodată, când există mai multe cazuri pentru care se pronunţă, după caz, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal, rezultă cu evidenţă că se va respecta ordinea prevăzută de legiuitor, în sensul că, potrivit acestei ordonări prin art. 10 C. proc. pen., soluţia se pronunţă, potrivit distincţiilor prevăzute de art. 11 din Codul de procedură penală, în baza primului caz constatat, cu excluderea cazurilor următoare, care, eventual, ar mai fi incidente şi ar duce la pronunţarea aceleiaşi soluţii.
De altfel, anterioritatea cazului prevăzut de lit. f) faţă de cazul prevăzut de lit. g) în ordinea cazurilor de excludere a răspunderii penale, stabilit prin art. 10 C. proc. pen., este justificată de natura diferită a impedimentului, în fiecare dintre cele două cazuri, asupra punerii în mişcare, exercitării acţiunii penale şi legalei sesizări a instanţei de judecată.
Ca atare, reţinând pentru pronunţarea încetării procesului penal cazul prevăzut de art. 10 lit. f) C. proc. pen., aflat înaintea cazului prevăzut de art. 10 lit. g) din acelaşi cod, instanţa de control judiciar a pronunţat o soluţie legală.
Aşa fiind, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., corespunzător temeiului în scris în art. 410 partea I pct. 71 din acelaşi cod, invocat de procurorul general.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 5590 din 17 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 607/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 609/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
